Ziua 27

Am dormit bustean; nici nu e de mirare. Cei doi au plecat pe plaja ceva mai devreme; eu am ramas pana pe la ora 11 sa dorm.

M-am intalnit cu ei pe una din plaje - Kovalam are trei, toate sub forma de semiluna, deservite de nenumarate restaurante si terase, hoteluri si case de vacanta, astfel incat oricine, cu orice buget, poate veni aici.

Se pare ca tovarasii mei, pe langa baia obligatorie in minunata mare a Arabiei, s-au interesat de preturile de cazare la diferitele hoteluri din jur. Asta mai ales la insistentele Alinei, care ar fi vrut sa stea, pe cat posibil, la o casuta de bambus direct pe plaja - din pacate, asa ceva nu exista aici, dar sunt multe hoteluri cu vedere la mare. Surprinzator, contrar informatiilor din ajun, nu sunt multi turisti - pesemne, fiind inceput de sezon, abia acum sunt pe cale sa vina ? Locuri de cazare sunt peste tot, un hotel cu piscina si vedere spre plaja costa doar cu 100 de rupii mai mult decat dam acum pe cazare !

Ne-am hotarat sa spunem "NU" celor care vor sa ne "fraiereasca". Cautand putin mai mult, am gasit doua oferte extrem de atractive: o camera mica la 900 de rupii pe noapte si o camera mare, cu pereti si acoperis de bambus, la 1500 de rupii. Noi pe cazare dam fabuloasa suma de 2350 de rupii pe noapte, si nici macar nu vedem plaja ! Suparati, am pus punct colaborarii cu Gopal (alt snapan) si cu hotelul la care stateam si ne-am mutat in camera de bambus. Eu sunt convins ca, din toate hotelurile de pe plaja, aceasta este cea mai buna camera pe care o puteam gasi. Privelistea catre mare e fantastica - suntem practic la 30 de metri de valuri, iar camera in sine are o personalitate aparte; e cel mai apropiat lucru de ce-si dorea Alina. Are insa doua inconveniente: e la ultimul etaj si prin tavanul de bambus, cand ploua torential, mai picura pe ici pe colo; in al doilea rand, nu exista apa calda, fiindca dauneaza bambusului, asa ca suntem nevoiti sa ne spalam cu apa rece ! Din acest al doilea motiv era cat pe ce sa alegem cealalta varianta; am reusit insa sa-l convingem pe receptioner sa ne faca o reducere de 200 de rupii pe noapte fiindca nu e apa calda - aici totul se negociaza !

Bucurosi de modul in care am rezolvat problema, cat si de economia substantiala facuta (1000 de rupii pe zi), ne-am asternut pe mancat si baut; am testat vinul (bun) de Kerala si multe feluri de mancare pescareasca. Serviciile sunt ireprosabile, iar mancarea divina. Ne-am hotarat sa nu plecam pana nu testam tot ce exista in meniu !

Si iata ca intram in perioada de relaxare a excursiei; de acum, intrarile in jurmal vor fi mai rare fiindca vrem sa dedicam timpul odihnei, inotului si plajei. Revin daca se intampla ceva interesant !

Ziua 26

Nu este chip sa dormi in aeroport, chiar daca e atat de gol pe cat era cel din Jaipur, la orele mici ale diminetii. Iata ca a venit si ora imbarcarii - fara incidente, cu o mica exceptie: la scanarea bagajului de cala, personalul ne-a descoperit sticlele de palinca pe care le luaseram de acasa si ni s-a explicat ca nu avem voie sa zburam cu recipiente de lichide care nu sunt sigilate de producator. Imposibil de aplicat in cazul nostru, fiindca producatorul nu are sigilii (palinca de casa, ce sa-i faci). Le-am explicat politicos ca de fapt noi folosim licoarea ca medicament pentru stomac, fiind sensibili la mancarea indiana, asa ca un lucrator de acolo ne-a "sigilat" sticlele... cu banda adeziva, infasurata in jurul dopului ! Ne-a spus ca ne lasa sa trecem cu ele doar fiindca sunt "medicament" si pentru ca nu cunosteam regulamentul. Auzi la el ! Dupa ce am trecut prin toate scanarile posibile, in aeroporturi mult mai mari, sa ne poticnim chiar aici... nu se poate ! In plus, in India totul se rezolva (ca si la noi) cu o mica "atentie", care in acest caz nu a fost necesara, dar cine stie, daca nu terminam "marfa" pana plecam din Kerala poate va fi nevoie...

Gata, ne-am imbarcat; urmatoarea oprire e Bombay, unde va trebui sa stam catevca ore ca sa asteptam zborul de legatura spre Kochin. Morti de somn, am "lesinat" toti pe parcursul orei si jumatate cat a durat zborul. Iata-ne si in Bombay...

Avand la dispozitie destul de putin timp, ne-am hotarat sa iesim doar in jurul aeroportului, ca sa ne facem o idee despre ce inseamna Bombay. Impresia este imediat una de bogatie si educatie - nu intamplator aici este capitala luxului si extravagantei indiene. Nimeni nu se mai uita la noi ca la "animale" exotice aici; de fapt, chiar noua ni se pare ca suntem mult mai murdari si neingrijiti decat ceilalti oameni - toti la camasa si foarte curati. Deh, noi venim de la tara, din targul de camile - nu stim cum sa ne imbracam si purtam la oras !

Am gasit in cele din urma un restaurant cu preturi acceptabile si ne-am asezat la un ceai si un pranz. Acesta este unul din efectele neplacute ale zborurilor la ore "neortodoxe": traiesti continuu cu o senzatie de foame datorata ruperii ritmului natural de viata. Asadar, in total am mancat de cinci ori in aceasta zi: o data in Jaipur, in aeroport, o data in Bombay in aeroport, o data aici in restaurant si inca cu macar doua ocazii pe care le voi expune mai incolo. Asa suplineste romanul lipsa somnului !

Inca un zbor obositor - verificari, check in-uri, imbarcari. La decolare am vazut si eu, de sus, ce diferente sociale mari exista in Bombay - se vedeau zone bogate, cu cladiri mari si luxoase, si spre periferie ghetouri intinsde pe hectare intregi; cei care au vazut filmul "Slumdog Millionaire" stiu la ce ma refer.

Intr-un final am ajuns si la Kochin. Omul nostru din India, domnul Puneet din Delhi, s-a ocupat de rezervarea trenului spre Trivandrum si a aranjat si calatoria de acolo spre plaja Kovalam, destinatia noastra finala, tocmind un partener de afaceri de-al lui din Kerala, un anume domn Gopal, care se va ocupa si de cazare. Obositor drum; suntem deja de mult timp pe drum, cu aproape 0 ore de somn (sa tinem cont ca in noaptea din tabara de camile nu ne-am odihnit aproape deloc). Mai trebuie sa ajungem de la aeroport la gara; aici, confuzie totala - rauri de oameni, toti vrand ceva, miscare continua, si noi, care nu intelegem ce trebuie sa facem ca sa ne urcam in tren. Nu exista mersul trenurilor, nu stim la ce linie sa mergem, daca a fost platita sau nu calatoria, cu cine trebuie sa vorbim... Localnicii pe care i-am intrebat ne-au dat raspunsuri contradictorii, asa ca am renuntat (pentru moment) si am mers, evident, sa mancam - intr-un restaurant non-vegetarian din gara, care este amplasat usa in usa cu un restaurant pur vegetarian. Ca sa ai de unde alege !

O noua manifestare a varietatii existente in India: mancarea de aici este complet diferita de cea din nord. La fel de gustoasa, dar mirodeniile si modul de preparare sunt altele. Excelent, din nou !

Pana la urma problema trenului s-a rezolvat de la sine. Un anunt prin megafonul din gara ne-a informat ca trenul nostru "soseste in statie la linia 4" - cam ca la noi; am mers la linia 4 si ne-am cautat vagonul, trecut pe rezervarea pe care o tipariseram mai devreme la un internet cafe, in aeroport. In tren, imbulzeala mare, dar nu pe cat s-ar astepta cineva care a vazut filmari cu trenuri indiene atat de pline, incat oamenii calatoresc si pe acoperis. Un vagon de clasa a 2-a are 6 randuri de scaune, cu un culoar pe mijloc, pe care se plimba constant vanzatori ambulanti care ofera fiecare, ba cafea, ba o gustare, ba ciocolata, chiar si supa de rosii ! E imposibil sa ramai flamand sau insetat intr-un astfel de tren. Locurile in sine erau destul de murdare - poate chiar mai murdare decat cele din personalele noastre. Toaleta in schimb - curata. Taranii nostri sunt mai tarani decat taranii lor...

Se calatoreste cu toate usile deschise; in Kerala e foarte cald si umed - gratie climei tropicale. Din fuga trenului se vede cat de diferit este acest stat (unul din cele mai bogate din India si, cu siguranta, cel mai educat) de Rajahstanul arid: vegetatie luxurianta, paduri intregi de palmieri si cocotieri plini de fructe, multa apa si, din loc in loc, ploaie torentiala. Kerala este "tara lui Dumnezeu", cum le place sa o numeasca localnicii, pe buna dreptate - un paradis verde, cu multe lacuri si canale navigabile, unice in India, care confera mare parte din farmecul acestui loc. Surprinzator, o mare parte din populatie este crestina - datorita sfantului Xavier si discipolilor lui, care au dus aici o intensa munca de misionar cu cateva secole in urma. Sunt biserici peste tot, la fel si scoli patronate de cate un sfant crestin. Insa cea mai mare surpriza provine din administratie. Discutand cu un localnic care a auzit ca suntem din Romania, nu mica ne-a fost mirarea sa aflam ca stia unde e tara noastra: "A, Romania ! Parca ati fost comunisti, nu? Kerala este un stat comunist !"

Intr-adevar, peste tot, pe afisele electorale de pe stalpi, cat si pe ziduri, apare simbolul secerei si ciocanului - un comunism "cu fata umana", care de fapt este implementat conform doctrinei sociale la care adera toate partidele de stanga din Europa - cu deschidere catre capitalism si, totusi, cu protectia individului in minte.

Calatoria cu trenul este picatura care umple paharul; deja suntem de 25 de ore pe drum si nu mai rezistam, nici fizic si nici psihic. Vrem sa se termine ! La ora 9 seara aflam de la un alt calator ca mai dureaza cam o ora pana la destinatie - noi crezuseram ca ne apropiem ! Nu se mai poate asa !

Cinci minute mai tarziu insa, trenul opreste in gara noastra; mare bucurie ! Omul o fi fost prost informat ? Poate nu a inteles prea bine engleza noastra; nu conteaza, am ajuns...

In Trivandrum (capitala statului), ploaie torentiala. Domnul Gopal ne asteapta la iesire, si, din fericire, taxiul este imediat langa - cativa metri prin ploaie deja ne-au "murat" pana la piele. Kovalam, venim !

Distanta dintre cele doua localitati se parcurge usor - nu sunt decat 15-20 de kilometri. Ne-am cazat; hotelul nostru nu este pe plaja, cum am fi dorit, dar e destul de aproape, poate 2 minute de mers pe jos... Pretul cam mare, dar camera e incapatoare, are frigider si televizor si e linistita. Surpriza ! Biroul lui Gopal e chiar la parter ! Ce convenabil !

O scurta plimbare pe plaja (pustie !) si mai luam o cina - mare foamea astazi ! Kerala, si in special zona de plaja, sunt patria mancarurilor pe baza de peste si alte animale marine. Cam scump, dar ce dsa-i faci, aici e totusi o statiune turistica si acum suntem la inceputul sezonului, deci preturile sunt maxime. Inghitim in sec si ne vedem de masa - urmata de o bere si o discutie, filosofica, intre oameni ametiti de oboseala. Gata, la culcare - 27 de ore de alergatura sunt de ajuns. Suntem hotarati sa nu mai repetam greseala si sa includem, data viitoare, un popas pentru somn la mijlocul calatoriilor lungi.

Ziua 25

Ce frumos este sa te trezesti inainte de rasarit si sa vezi cum luna apune in spatele muntilor, iar soarele rasare peste micul desert si lumineaza corturi si camile cu razele blande de dimineata ! Eu m-am trezit primul; incet-incet, s-au dezmortit si ghizii nostri, apoi restul trupei. Am baut ceaiul de dimineata si un mic dejun rapid si am incalecat pe camile. Am stat mai incordat la intoarcere, pentru ca aveam dureri, iar scarile erau reglate asimetric, asa incat stateam pe camila cumva in diagonala si aveam emotii la fiecare galop. Mai adaugam si febra musculara din ajun, fiindca nu e chiar comod de calarit acest animal - numaram minutele pana la destinatie. Am aflat ca exista si ture lungi cu camila, se pleaca din Pushkar si se merge pana in Jaippur, calatoria durand 7 zile. Valeu ! Sa stai pe camila cate 8-10 ore pe zi timp de 7 zile trebuie sa fie cumplit...

Intr-un final am ajuns; a fost nevoie de doi oameni sa-mi induplece camila sa ma lase jos, dar am reusit sa cobor si, drept trofeu, i-am luat pomponul de pe nas (nu v-am spus asta: camilele de aici sunt "decorate" cu multe margele si ciucuri colorati, iar pe nas au un pompon rosu, care le face sa arate ca niste clovni supradimensionati). Ne-am luat ramas bun de la organizatori si am plecat bucurosi ca "am facut-o si pe asta".

Astazi festivalul ia sfarsit; targul de animale se poate considera ca s-a incheiat, mai sunt foarte putine camile pe campul de desfasurare. Seara vom pleca si noi inapoi spre Jaipur, fiindca la 5 dimineata avem avion spre Kerala si vrem sa ajungem din timp. Mai raman de facut putine lucruri aici; cumparaturile ramase si un ultim eveniment - ceremonia anuala de pe lac !

Am promis ieri ca va explic de ce e important lacul si templul de aici. Ei bine, fiind unul din putinele temple dedicate lui Brahma, atrage o data pe an, in timpul festivalului, multi pelerini care vin aici in ultima zi, cand e luna plina, sa ia parte la o ceremonie speciala, inchinata zeului, care are loc pe lacul de langa templu. Oamenii aduc tavite cu lumina, pe care le pun pe lac. Foarte multi se imbaiaza aici, deoarece se spune ca o baie in lac te spala de pacate si aduce noroc (Karma buna). Fotografia e interzisa in timpul baii; eu nu m-am obosit sa particip, dar Mihnea a reusit sa "fure" cateva cadre, cu acordul politistilor din serviciul de paza. Atractia speciala este seara, dupa apus; am intrat fara probleme multumita snurului meu portocaliu cu alb, care ma pazeste de preoti. Acum lacul e plin de lumina, iar preotii se pregatesc de o "slujba" - un spectacol de foc si muzica rituala, impresionant pentru mine, care n usunt un om religios, dar pot sa apreciez spectacolul. Am fost suprins sa aud cea mai buna muzica de pana acum din India - o incantatie hipnotica si intunecata, care combinata cu spectacolul flacarilor induce o stare de transa chiar si unui "necredincios" ca mine !

Da, ce pot sa spun, mi-a placut ! Am plecat placut suprins inapoi spre bazar, unde am terminat lista de cumparaturi dedicata Pushkarului. Ne intoarcem la hotel, unde trebuie sa ne facem bagajele si sa ne pregatim de zbor.

Am plecat din Pushkar pe la ora 9 seara; Prem nu parea sa fie chiar in apele lui - era foarte serios si tacut. Am finalizat cu el aspectele financiare si i-am dat si "bacsisul" pentru serviciile oferite. Greu de spus daca s-a bucurat sau nu; de data asta era greu de citit. Eu sper totusi ca i-am facut o bucurie. Cred ca starea lui se datoreaza faptului ca azi trebuie sa se desparta de noi, ceea ce nu-i place, asa cum nu ne convine nici noua - sigur o sa-i simtim lipsa omuletului "bun la toate", care cunoaste Rajahstanul la fel cum stie sa cante "Lolipop Lagela" (o melodie pe care o fredoneaza tot timpul cand e bucuros) !

Am pornit la drum; rupti de oboseala dupa noaptea din desert, am atipit si iata-ne deja in Jaipur ! Am ajuns mult prea devreme; traficul a fost mai lejer decat crezuse soferul, asa ca la ora 11:30 eram deja la aeroport - mai avem de asteptat pana la ora 5, si se anunta o zi lunga... ca o zi de post.

Prem are un jurnal de calatorie, in care turistii, la finalul excursiei, trec cateva ganduri despre sofer si experienta prin care au trecut. Am citit ce au scris ceilalti; numai de bine despre Prem, asa cum si merita ! Am scris si noi cate ceva; cum ca ne-a placut si o sa ne lipseasca si o sa ne intoarcem - ceea ce sper ca vom face, fiindca ne-a placut mult !

Si asa ne-am luat noi ramas bun de la "Premut" si ne-am asezat in aeroport, ca niste copii pribegi, obositi tare si simtind un amestec de entuziasm pentru locurile noi si de parere de rau pentru ce lasam in urma... Sa vina dimineata !

Test

Postare facuta prin mail !

Ziua 24

Azi m-am hotarat sa nu-l mai insotesc pe Mihnea la sedinta foto de la rasarit; in primul rand ca e cam devreme (stiu, am zis ca ne trezim in mod regulat la 5, dar nu e chiar asa...) si in al doilea rand ca am vazut deja cum arata subiectul in lumina diminetii; unde mai pui ca festivalul se apropie de final, tranzactiile au fost facute si multi targoveti pleca inapoi spre casele lor.
Pentru mine, aceasta e o zi dedicata cumparaturilor, dar nu numai, fiindca trebuie sa stabilim cu omul lui Prem cat costa si in ce consta "camel safari"-ul in care vrem sa plecam azi. Dupa sculare si improspatare (ce bine e sa te scoli mai tarziu), trebuie sa ne sincronizam cu Mihnea, care vine deja obosit de la festival si vrea si el un ceai la o terasa. Am ales un local numit Pink Floyd - daca nici aici nu e muzica buna, noi renuntam sa mai cautam !
Pe drum am fost deturnat de un "calugar" local - un slujitor al lui Brahma, care convinge turistii sa depuna o floare in lacul de la templu (o sa va explic maine cum sta streaba cu acest lac). Ideea este urmatoarea: vine omul, ia o floare portocalie care este oferita ca ofranda zeilor si o pune pe lacul de la templu, in prezenta unui brahmin (un preot al lui Brahma), dupa care rosteste o incantatie pentru noroc si karma buna. Brahminul il vopseste pe frunte (semnul celui de-al treilea ochi) si ii leaga la mana un snur portocaliu cu alb, care arata altor "calugari" ca omul respectiv a fost "sfintit" si ca poate sa participe la ceremoniile de la templu fara sa fie deranjat. Simplu, nu ? Evident ca nu - sa nu credeti ca brahminul face aceste lucruri gratis. Ca orice serviciu deidcat turistilor, si acesta costa, si preotii incearca sa stoarca sume importante de la oamenii creduli ("acesti bani sunt doar materie ! ei ajuta niste oameni sarmani ! dupa moarte, ei nu mai inseamna nimic !"). Noi stiam deja de la Prem cel Indispensabil ca nu are rost sa dam mai mult de 100 de rupii, insa cand i-am spus brahminului ca donatia mea e de 20 de rupii (atat aveam marunt) s-a uitat la mine ca la un nebun si mi-a spus: "Glumesti ? 100 de rupii costa doar materialele !" (n.a. materialele fiind vopseaua pentru frunte, snurul de la mana, floarea si niste seminte de orez care se arunca in lac). Am plusat la 100 de rupii, suma corecta, si am tinut-o pe-a mea, desi omul sustinea sus si tare ca sunt oameni care doneaza mult mai mult - "da si tu macar 5000 de rupii !". A vazut insa intr-un final ca nu tine si a venit cu mine sa schimb o bancnota mai mare, si-a primit cele 100 de rupii, mi-a legat snurul in jurul mainii si m-a binecuvantat. Preotii - peste tot la fel; unde esti tu, Tepes Doamne !
Am mai rezolvat o problema; de acum pot sa ajung pe lac fara sa mai fiu deranjat, si asta e important - vedeti maine de ce. Acum insa trebuie gasita terasa Pink Floyd, lucru deloc usor, fiindca e ascunsa bine pe niste stradute intortocheate. Am gasit-o intr-un final, si promitea; terasa se afla la ultimul etaj al unui hotel (tot Pink Floyd) care e una din cele mai inalte cladiri din Pushkar, drept urmare privelistea e spectaculoasa. Urcand treptele, observi la fiecare pas cate un nume de melodie a celebrei formatii ("A Momentary Lapse of Reason room", "Wish you were here Room" s.a.m.d.).
Pe terasa o gasesc pe Alina si un cuplu de straini; nici pomeneala de muzica sau de Mihnea, iar Alina e deja nervoasa fiindca voia o bere si chelnerul i-a cerut 400 de erupii pe una ! A aparut si Mihnea, si el blestemand labirintul care duce la locul cu pricina; am baut un ceai si am plecat, fara sa lasam bacsis, si ne-am dat seama, cu parere de rau, ca nu va fi chip sa gasim muzica noastra nicaieri pe unde vom merge. Mare pacat !
Foamea apare, vrei-nu vrei. Nu aveam chef de mic dejunul traditional, desi cei doi au infulecat pe nerasuflate niste samosa si cachori. Am gasit in schimb un mic local la strada care servea falafel; nu e de mirare, avand in vedere cati evrei se perinda pe aici. Nu pot sa spun decat ca facea toti banii; desi complet vegetarian, era foarte gustos si, pe buna dreptate, localul atragea multi clienti. Fara indoiala, vom mai manca aici !
Cu stomacul plin e mult mai simplu sa te ocupi de treburi organizatorice. Am plecat cu Alina sa punem la punct calatoria cu camilele, lasandu-l pe Mihnea sa doarma o ora-doua (era treaz, totusi, de la 5).
Omul cu organizarea ne-a prezentat pachetul si am cazut de acord rapid; vom pleca la ora 16:30, fiecare pe cate o camila cu conducator, si vom innopta in desert, la cort. Cina si micul dejun sunt incluse in pachet si se pregatesc acolo; conducatorii de camile sunt in acest caz si bucatari.
Zis si facut; la ora 16:30 eram la locul de plecare, ne-am luat camilele si am pornit !
Un lucru e clar: mersul cu camila e unul din cele mai "tari" lucruri pe care le-am facut ! Sa stai calare pe un animal, la peste 2 metri inaltime, si sa mergi in galop cand abia poti sa te tii este in acelasi timp inspaimantator si inaltator; senzatia completa e foarte placuta, si toti am coborat de pe camile ranjind ! Insa pana la destinatie n-a fost usor; in primul rand, camila are un torace foarte lat si pentru un om fara antrenament, pozitia e foarte obositoare si nu ofera deloc control. In al doilea rand, camila mea avea o "sa" foarte rudimentara, practic cateva scanduri puse in unghi drept si prinse in suruburi; doua din aceste suruburi mi se infigeau direct in glezne, drept pentru care m-am ales cu o rana frumusica dupa "tura". In al treilea rand, "soferul" era putin cam salbatic si impulsiv - perfect potrivit cu bestia, care era singura naravasa dintre cele trei - a incercat de doua ori sa ma muste; blestemata fie mobilitatea gatului camilei !
Am ajuns totusi intregi la locul de campare. Acolo am intrat in vorba cu un cuplu de englezi, cam confuzi de felul lor, dar simpatici. O bere la lumina lunii (pline), o masa copioasa pregatita de "camilisti" - ce sa-ti mai doresti ? Am mers toti trei, ne-am luat inima-n dinti si am maingaiat pe rand camila lui Mihnea, Raju, cea mai batrana si docila dintre ele; conform unuia dintre conducatori, singurul care vorbea engleza: "Raju are 10 ani si nu musca deloc; Jimmy (n.a. camila Alinei) are 4 ani si nu prea musca, dar Krishna (n.a. camiloiul meu !) are 7 ani si nu asculta, si mai si musca !". Norocul meu - am de-a face cu un rebel ! Bine Krishna !
Baietii intre timp au pregatit cortul - mare, triunghiular si fara usa, iar inauntru avea doua paturi metalice imposibil de unit din cauza cadrului inalt. Neplacut moment; de mine a fost bine, fiindca ocupam singur un pat, insa cei doi s-au cam inghesuit. Per ansamblu, am dormit cam la fel de bine, eu din cauza ca dorm "bine" de obicei, iar ei s-au chinuit din cauza spatiului limitat si frigului din desert. Pe mine rana de la glezna incepuse sa ma cam doara si ma gandeam cu putina ingrijorare la calatoria din ziua urmatoare...

Ziua 23

Ne-am respectat promisiunea facuta camilelor si ne-am sculat cu noaptea in cap, hotarati sa umplem cardurile de memorie ale aparatelor foto cu spectacolul targului de animale. Distanta dintre hotel si targ se parcurge pe jos in cam un sfert de ora la pas intins, numai bun pentru inviorare la nici 6 dimineata... Ajunsi acolo, am baut un ceai cu targovetii care incet-incet se dezmeticeau si, numai bine, soarele si-a facut aparitia, aruncand primele raze din zi asupra camilelor si cailor care ne priveau impasibil. Frumos animal camila; localnicii spun ca, odata ce-si "face plinul", poate sa reziste fara mancare si apa o saptamana. Reuseste asta facandu-si stocuri pe care le inmagazineaza... cine stie unde, cert e ca, asemenea vacii, rumega continuu. Spre deosebire de vaca, camila mai si ragaie si scuipa - pe mine ma amuza teribil atat obiceiurile, cat si fata acestui animal, care insa poate fi destul de violent cu strainii si periculos datorita staturii sale impresionante, de peste doi metri (fara a socoti gatul si capul). Din fericire, la targ nu am avut experiente neplacute, camilele fiind ocupate cu "umplerea stocului" din sacii de graunte pe care stapanii li le pun in fata.
Un aspect interesant legat de domesticirea acestor ierbivore: sunt controlate printr-un capastru care e legat de un belciug ascutit din metal care este trecut prin cavitatea nazala, dintr-o parte in alta. Comenzile de directie se dau astfel tragand capastrul intr-o parte sau alta, ceea ce probabil provoaca un mic disconfort, daca nu chiar durere, animalului, care astfel trebuie sa se supuna. La fel este "convinsa" camila si sa ingenuncheze sau sa se ridice; e imposibil sa te sui pe una care nu e asezata, datorita inaltimii ei, asa ca "soferul" mai intai o ingenuncheaza, apoi o incaleca si "decoleaza". De asemenea, am observat noi ca sacii de mancare sunt legati tot de nasul camilei, de acelasi varf de fier, facand imposibila plecarea animalului, care pesemne nu poate ridica (cu nasul) greutatea si e fortat sa ramana priponit.
Alte detalii tehnice: o camila, in functie de varsta, sanatate si incapatanare poate costa intre 10000 si 200000 de rupii; cele tinere, bune de povara si docile costa cam cat o masina mai modesta (200000 de rupii inseamna aproape 5000 de dolari). Durata de viata e de pana la 20 de ani, iar pe langa transport, parul de camila este un material textil foarte cautat, din care se fac covoare, paturi si chiar imbracaminte.
Gata cu datele; doar nu sunt vanzator de camile ! Noi am venit aici sa pozam si asta facem; a trebuit sa imprumut un card de la Mihnea, fiindca al meu s-a umplut cu capete de camila si familii de pribegi surprinse in diferite ipostaze.
Foamea incepea sa-si spuna cuvantul pe la ora 10, cand soarele glorios ardea mandru deasupra micului oras. Am lasat camilele sa digere si oamenii sa-si vada de treburi si ne-am intors in bazar, unde am gasit mancarurile tipice de mic dejun indian: samosa, cachori si chilli pakora (adica: amestec de legume prajite in aluat, amestec de mirodenii prajite in aluat si, respectiv, un ardei iute mare pane, umplut cu legume). Ne-am cumparat din fiecare si ne-am potolit foamea, insa cu setea cum ramane ? Vazuseram noi un restaurant cu terasa numit Hard Rock; sigur trebuie sa aiba muzica buna acolo !
La intrare, urechile noastre au fost intampinate cu muzica indiana destul de tipica. Am negociat pentru bere si am scos-o la 120 de rupii, cam ca oriunde la restaurant, dar daca va amintiti, in Pushkar este interzisa pe perioada festivalului, asa ca ne-a sosit... intr-un ceainic ! Cu bautura astfel camuflata, am cerut niste muzica rock, iar chelnerul, un tanar amabil, ne-a asigurat ca "are el niste hard rock indian". Ia sa auzim ce poate India !
Se pare ca nu poate prea multe, fiindca rockul cu pricina era un fel de techno-house, cu nimic mai bun dacat muzica indiana obisnuita. Baiatul de la bar s-a induplecat sa scoata de pe internet cateva piese rock, insa prea tarziu - noi terminaseram consumatia si am plecat.
Timpul trece repede; un mic suvenir, o discutie, o gustare si iata ca vine din nou apusul; moment perfect pentru a poza din nou camilele. La targ, toti turistii cu aparate foto erau prezenti si se ingramadeau asupra cate unui subiect mai interesant; in special chinezii si japonezii, care conform stereotipului, "ciuruiau" subiectul cu aparatele si apoi se mutau, in grup, in alta parte. Dificil sa lucrezi in asemenea conditii, cand scena iti este stricata de alti fotografi; fara indoiala, si ei gandeau la fel despre noi !
Soarele a apus; o ceasca de ceai la cortul "din colt", laolalta cu targovetii, urmata de o plimbare prin bazar si intoarcere la hotel. Ne-am format un obicei de a ne culca cel tarziu la ora 10 noaptea; incredibil, avand in vedere ca acasa rareori ma culc inainte de ora 1. Ce-i drept, cu fotografia si dorinta de a explora, ne si trezim foarte devreme; in tara nu as concepe sa ma trezesc la ora 5 dimineata, dar aici deja este un reflex !
Mai punem punct inca unei zile; maine o luam de la capat cu o noua aventura, fiindca am discutat cu Prem (care a disparut, e greu de gasit) si ne vom abona la un safari calare pe camila !

Ziua 22

Ne-am trezit devreme, ca sa avem timp sa ne facem bagajele inainte sa se trezeasca soferul, de care eram toti curiosi in ce stare e, fiindca o "comisese" in seara precedenta. Intr-adevar, contrar obiceiului lui, dormea inca cand noi ne trezisem, si i-a mai luat inca o ora sa apara pe la noi, cu ochii inca tulburi si putin ingrijorat. L-am trimis la somn fiindca nu voiam sa plecam asa la drum - ar fi insemnat sa conduca unul din noi, si nu vrem asta prin India ! El in schimb s-a dus si a facut un dus rece, care, surprinzator, l-a pus pe picioare si eram in final gata de plecare.
Ne-am hotarat sa nu mai oprim prin sate, drumul fiind destul de lung si soferul - nu 100% in forma. In plus, doream sa ajungem in Pushkar cat mai devreme pentru a prinde apusul acolo. Cu trecerea timpului si mai ales dupa un stop intr-un sat, la o ceasca de ceai, Prem era ca nou, ca si noi dealtfel, fiindca nu dormiseram prea bine nicicare si dormitam in masina.
Pushkar este un oras sfant - aici se afla unul din putinele (adica, care se pot numara pe degete) temple dedicate lui Brahma, care din cate stiu eu este zeul suprem in religia hindusa. Din aceasta cauza, aici nu se bea alcool si nu se consuma carne; regula e incalcata pentru turisti, insa pe perioada festivalului anual (pentru care am venit si noi aici), pe langa targul de camile are loc si o festivitate religioasa in prima zi cu luna plina. Vin mii de pelerini din toata India; alcoolul si carnea sunt cu desavarsire interzise pentru toata lumea. Acestea fiind zise, se gaseste bere "pe sub mana" in majoritatea restaurantelor, insa la preturi astronomice (intr-un loc ni s-au cerut 400 de rupii pentru o bere).
Noi ne-am decis sa ne facem provizii din afara Pushkarului. Scump si aici, dar mai ieftin decat la restaurant (80 de rupii o bere).
Si iata-ne ajunsi la destinatie. Lume multa, bazar, camile, galagie, si totusi, un aer de calm provincial si curatenie - surprinzator, fiindca orasul este foarte mic si linistit, insa o data pe an i se tripleaza (cel putin) populatia si nu credeam sa gasim ordine si disciplina. Plin de turisti straini - albi si galbeni, toti plini de aparatura foto si video, mai-mai sa ne facem de rusine... Bazarul era cel mai organizat de pana acum, un paradis al amatorilor de cumparaturi - produse foarte diverse si de calitate, specifice mestesugurilor traditionale din Rajahstan. Asta nu inseamna ca nu existau si "chinezisme" - ele sunt nelipsite oriunde mergem; nu poti sa nu te intrebi cum poate China sa produca atat de mult si de ieftin incat, pe langa Europa si America, sa umple si India, care are aproape aceeasi populatie !
Casa de oaspeti la care ne-am cazat apartine unei evreice, drept pentru care 80% din oaspeti proveneau din Israel. Incredibila fraternitate in sanul acestui popor, cel mai imprastiat din punct de vedere geografic. Am intalnit si o romanca plecata de mult din tara, evident tot in Israel, care ne-a recunoscut limba si a schimbat bucuroasa cu noi cateva vorbe.
M-am intins putin ca sa recuperez somnul pierdut in noaptea precedenta. Cei doi au plecat in expeditie, sa exploreze orasul si sa faca cunostinta cu camilele. Ne-am intalnit mai tarziu, undeva in parcul de distractii din jurul targului de animale, unde am gasit suc de fructe la 5 rupii. Eu n-am apucat sa vad camilele, care erau undeva ascunse in noapte; ne-am hotarat sa le vizitam ziua urmatoare in zori, chiar inainte de rasarit.
In rest, seara a decurs normal - cina, povesti, plimbare, revenire la hotel, somn. Ne pregateam pentru urmatoarea zi, mult mai plina.

Ziua 21

Zi de cumparaturi si de turism. Azi incercam sa terminam lista de achizitii, ca sa putem sta si noi linistiti ca cei de acasa nu ne vor certa fiindca nu le-am adus nimic...
Nu pot sa va spun ce am cumparat, fiindca as strica surpriza pentru unii dintre voi. Puteti fi insa siguri ca am trecut prin momente groaznice de plictiseala si exasperare, cel putin eu si Mihnea, fiindca se pare ca Alinei ii plac cumparaturile. Si de aceasta data, Prem nu a dezamagit, ducandu-ne in magazine cu produse de calitate. Eu am cedat la un moment dat si am plecat cu Prem sa iau vin pentru seara, fiindca ne dadusem noi seama cu o cateva seri inainte ca n-am incercat nici un vin indian. Ele exista, insa sunt rare - din cate am vazut, toate sunt produse in Kerala si provin din soiuri frantuzesti, Cabernet, Merlot, Shiraz. Pana acum intr-un singur magazin de bauturi am gasit vin, si nu era ieftin - am dat 1200 de rupii pe doua sticle, cand o sticla de tarie e vreo 2-300 de rupii !
Gata cu cumparaturile, desi lista e departe de a fi incheiata (din pacate). E momentul pentru relaxare la un pahar de lassi, intr-un local care este recunoscut (printre cunoscatori) ca locul unde se bea cel mai bun lassi din Rajahstan. Pentru cei care "au deschis mai tarziu televizoarele", lassi este o bautura pe baza de iaurt, care poate fi combinat cu sare, zahar sau fructe. Nu pot sa spun decat ca intr-adevar, acesta a fost cel mai bun lassi pe care l-am baut vreodata, si am baut cateva ! Cred ca diferenta o face adaosul de unt cu zahar - nu pot sa descriu cat de bun a fost...
Cam atat am vazut eu din zona istorica a Jodhpurului, fiindca de indata am plecat sa vedem fortul (aproape fiecare oras are unul), de unde privelistea e frumoasa la apus, care se apropia. Pentru a intra in fortul propriu-zis se plateste o taxa de 250 de rupii de persoana, pe care noi am decis s-o "sarim", asa ca ne-am uitat la Orasul Albastru de pe stancile din jurul fortului. Am vazut si o tiroliana care pornea de undeva de sus si cobora pana in oras, dar era prea departe de noi si la un moment dat n-a mai coborat nimeni cu ea. Nu-i bai, noi ne concentram la privelistea noastra si asteptam ca soarele sa se aseze in locul perfect pentru o fotografie reusita.
Din pacate pentru noi insa, soarele s-a ascuns indaratnic in spatele unei cortine groase de nori si n-a mai vrut sa iasa; am asteptat noi si am incercat sa-l induplecam, dar n-am reusit - deci, am plecat.
Ne-am oprit pe drum ca sa ne satisfacem o curiozitate. E un lucru bine cunoscut ca in diverse locuri de pe glob, meniul de la McDonald's este diferit, iar noi voiam sa stim ce anume e specific in meniul indian. La intrarea in Mac am fost perchezitionati la sange si trecuti prin detectorul de metale (normal, ca in orice mall), dar in sfarsit am aflat ce doream. Exista cateva sandwichuri speciale, cu condimente indiene, si rulouri care seamana cu o saorma mai mica de la Mac-ul nostru. Aici nu se prea vand hamburgeri (eu n-am vazut in meniu) si, in orice caz, nu sontin carne de vita. Suprinzator (sau poate nu, pentru India), meniul contine 90% produse vegetariene...
Desigur, aceasta a fost doar o curiozitate, n-am mancat cat sa ne saturam fiindca noi suntem in eterna cautare a unui chicken tikka. Pasare rara, puiul ! Am gasit totusi ceva apropiat de ce cautam, intr-un local foarte suspect, care gatea puii intr-un tandoor in strada. Carnea nu era gata si localul nu servea bere (normal !); am decis sa ne luam beri de la magazinul de langa si sa le bem "in spate", lucru nu tocmai legal, dar tolerat - mai erau si altii acolo, desigur localnici.
Vanzatorul, foarte acru, ne-a recomandat sa nu intram acolo, si daca o facem, sa nu o luam si pe Alina, fiindca femeile in India nu frecventeaza asemenea locuri si s-ar putea sa atragem priviri dusmanoase. Am ignorat avertisementul, si pe buna dreptate, fiindca oamenii ne-au privit doar cu o oarecare curiozitate si si-au vazut mai departe de wisky-ul lor. Pot insa sa spun, cu mana pe inima, ca acesta a fost cel mai murdar loc unde am baut vreodata o bere. Peretii erau mai murdari decat un WC de personal, pe jos era un fel de pamant batatorit imbibat intr-un lichid neidentificat care semana cu uleiul de masina, iar de stat jos se statea pe niste butoiase de metal ruginite si murdare de bere si cine stie mai ce ! Ne-a cam stat berea in gat; am baut-o cu greu si am plecat, cu inima indoita, sa mancam.
Mare ne-a fost mirarea cand am primit cea mai buna carne de pui de pana acum; perfect pregatita, picanta, delcioasa ! Am ajuns la concluzia ca restaurantul, cu cat e mai modest, cu atat are mancare mai buna.
Inapoi la hotel; ia sa incercam noi vinul pe care l-am cumparat mai devreme. Un Shiraz standard si un Cabernet bunicel; Prem ne acompania cu faimosul lui 8 P.M., un wisky local foarte aromat, care nu-i place decat lui, dar ii place mult fiindca numai asa ceva bea. Aceasta e o seara speciala totusi, fiindca vinul e rar si nu poate sa piarda ocazia. Tipic pentru cineva care nu a baut vin decat de doua ori in viata, omuletul nostru s-a imbatat cui fiindca lui i se parea ca bea suc (fata de wisky !), asa ca a baut aproape o sticla pe nerasuflate. In maxim 10 minute nu mai stia de el, dar ne-am chinuit trei oameni (eu si cei doi baieti de la hotel) sa-l culcam fiindca nu voia in ruptul capului sa asculte. Noroc ca in camera lui mai era un sofer, mare si cu alura de mafiot, care a pus doua manute pe el si l-a calmat...
Si asa am adormit noi agitati, deoarece ne faceam griji pentru micutul sofer si ne gandeam deja la urmatoarea aventura: Pushkar si camilele pe care urma sa le vedem ziua urmatoare. Timpul trece insa, cu sau fara odihna, si iata ca dimineata urmeaza noptii - e din nou timpul sa plecam...

Ziua 20

Astazi e o zi de relaxare, cel putin pentru mine, care nu am in program altceva decat sa merg cu soferul la mecanic; asta fiindca firea mea de inginer nu ma lasa sa stau departe de piese, angrenaje si circuite prea mult, altfel risc s-o iau razna.
Restul trupei a plecat de dimineata prin oras; a ramas stabilit ca ne vedem la pranz pe undeva.
Si uite asa, l-am luat pe Igor (caruia ii place la "veterinar", fiindca a pornit bucuros si cu motorul zumzaind fericit) si l-am dus la un servis pe care-l stie Prem; deja cred ca omuletul stie toate dughenele si cotloanele din Rajahstan, dupa 20 de ani de alergatura pe aici.
Ce sa va povestesc eu despre mecanicii din India ? Atelierul arata ca o ograda, cu multe piese vechi si bucati din foste masini aruncate in gramezi dezordonate pe ici pe colo. Pamantul musteste de ulei de motor. Nu e mult spatiu - curtea e impartita pe zone: zona de masini diesel, zona de benzinare, zona de tractoare (!). Noi am ajuns in micuta zona diesel, fiindca Igor e un aristocrat si nu se amesteca cu tarancile benzinare sau, doamne fereste, cu tractoarele ! Aici baietii s-au pus pe treaba si au inceput sa demonteze rotile si amortizoarele. Acum, sa clarificam termenii.
"Amortizoarele" unei masini Ambassador sunt de fapt niste bucse de cauciuc. Cam atat, nu tu telescoape si alte complicatii. Se schimba toate cu cateva rupii si suspensiile sunt ca noi.
"S-au pus pe treaba" inseamna ca, incet ca un ardelean in vacanta, au inceput sa desfaca un surub, sa unga un ax, sa curete un rulment, dar mai ales sa glumeasca (eu, mai paranoic, pot sa jur ca pe seama mea). Nu e nici o graba intr-un servis indian - dar nu-i nimic, aici nimeni nu pare sa se grabeasca vreodata decat in trafic...
Eu am rezistat un timp (2-3 ore !), dar neintelegand nimic m-am plictisit teribil si m-am intors la hotel, insa nu oricum. Am mai bifat un mijloc de transport prin India - motocicleta ! S-a milostivit un mecanic, vazandu-ma asa rupt de realitate, si m-a dus ca vantul pana la hotel. E o experienta si asta; ca pasager te simti mic si neputincios si privesti cu un amestec de groaza si uimire cum functioneaza masinaria cumplicata care e traficul indian - masini, motociclete si scutere care claxoneaza si se opresc la cativa centimetri de picioarele tale, cu o precizie uimitoare, fiindca pana acum nu am vazut nici un accident prin aglomeratia urbana. Asta nu inseamna ca nu se intampla, insa sunt surprinzator de rare pentru dezordinea care mie, ca strain, mi se pare contraproductiva si intolerabila.
Gata cu parantezele; revenirea la hotel imi da ocazia sa ajung la zi cu jurnalul - doar eu, micul netbook si o bere Indus Pride, un fel de clona Ursus (tot sub umbrela Sab Miller - tot ce produc oamenii astia are acelasi gust, oriunde ai fi !).
Mihnea si Alina sunt imposibil de gasit, nu-si aud telefoanele, asa ca nu am incotro si trebuie sa-mi petrec timpul prin zona. Strada e plina de internet cafe-uri, insa reteaua e cazuta la toate. Un suc natural de fructe tropicale si o asteptare de jumatate de ora rezolva problema si am in sfarsit net, dar trecand prin furcile caudine: fiecare client trebuie sa se legitimeze si i se face si poza ! Ma mir ca nu a fost trecut si prin vreun detector de metale - nu m-ar fi surprins foarte mult, aici fiecare cladire publica mai mare are un scanner la intrare si personal calificat care iti verifica hainele si bagajele, deoarece teroristii pakistanezi stau intotdeauna la panda...
Au aparut si cei doi tovarasi; se pare ca si ei au incercat sa ma sune, dar nu-mi auzeam telefonul. Eu l-as fi auzit foarte bine, dar reteaua de telefonie indiana (tot Vodafone) face astfel de "glume" si nu efectueaza apelul, desi tie ti se pare ca "suna"... Nemaipomenit, mai ales ca eu nu pot trimite mesaje text decat rareori si nu pot sa sun acasa, fiindca "numarul nu este valid".
Azi Alina ne gateste pui cu cartofi. Totul e pregatit, baietii de la hotel s-au ocupat de toata aprovizionarea - avem carne, legume si iaurt. Eu am ajuns exact la timp incat sa nu trebuiasca sa fac nimic; Mihnea curata usturoi si Alina pregatea o salata. S-a rezolvat si cu mujdeiul, care noua ne placea mult insa celor din personal deloc - alte gusturi.
Ne-am asezat cu totii la masa (adica noi trei, Prem si cei doi baieti care ne-au ajutat cu pregatirile). O masa copioasa - o salata uriasa de rosii si ceapa, un bol mare de mujdei, multi cartofi piure si un pui. Noi, romanii, ne-am bucurat pe deplin de toate bucatele. Restul au cam strambat din nas la vazul carnii, insa le-au placut mult salata si cartofii, care au fost pregatiti cu totul altfel decat in bucataria indiana. Ce inseamna educatia; asa cum noua ne e greu sa traim fara carne, asa le e lor sa manance "non-veg". Nu ne mai miram ca mancarurile pe baza de pui sau capra sunt atat de rare - n-ar prea avea clienti.
Asa se termina prima zi in Jodhpur; pentru mine relaxare, pentru ceilalti alergatura, fiindca ei au cutreierat orasul ziua intreaga. Nu-mi pare rau; pentru mine sunt mai interesante suruburile si rotile dintate decat arhitectura sau bazarurile.
Si a fost seara, si a fost dimineata... ziua 21 !

Ziua 19

Ce v-am spus ieri despre musulmani si obiceiul lor de a nu bea in preajma moscheilor ?
Eu am incalcat regula si azi m-a batut Allah; mi-e greata si am probleme de digestie (ca sa folosesc un eufemism). Sa fie oare de vina ce si unde am mancat ieri ? Nu cred; sigur e Allah !
Ce rau e sa fii si obosit si sa te si simti rau; azi nu am chef de nimic si sunt pachet de nervi. Nu am chef de fotografie; o sa stau in masina.
Spre pranz insa, lucrurile arata mai roz. Dimineata am mancat doar biscuiti cu ceai si se pare ca m-au ajutat. La o margine de drum Mihnea a vazut un grup de batrani cu turbane rosii si ne-am oprit sa-i pozeze. Contra costului unui ceai, batraneii s-au lasat fotografiati in zeci de pozitii. Mihnea era concentrat si extaziat; pentru mine nu era insa cine stie ce (lipsa de somn si indigestia te fac indiferent). Am stat putin de vorba cu un sofer de camion care venea din Delhi; greu de comunicat cand interlocutorul nu prea stie engleza, iar eu nu stiu deloc hindi...
In rest, destul de tipic. Sate, oameni, situatii. Am fost invitat intr-un "studio foto" de la tara - fara pretentii, insa oamenii erau mandri de afacerea lor. Mi-au aratat pe un calculator videoclipuri cu muzica indiana (preferata mea...) si ma intrebau ce parere am despre fetele care danseaza. Ce parere sa am ? Buna, imi plac; lor le sticleau ochii ! Se vede ca in India nivelul de sexualitate permis in public este mult sub ce vedem la noi sau in tarile vestice; fara sa vreau m-a dus gandul la pozele "deocheate" de acum un secol, cand fetele apareau in costume de baie...
Am iesit mult din zona de munte, dar si aici satele sunt ingrijite si se vede ca oamenii sunt mai instariti si educati. Foarte putini ne mai baga in seama, nici copiii nu mai sar pe noi neprovocati. Totusi, o fotografie e suficienta pentru a atrage armata de pitici, si nu numai; unii sateni ne cheama sa-i pozam, si fiindca spatiul de stocare e aproape infinit, de obicei ne conformam. Pana acum avem cateva adrese unde trebuie sa trimitem fotografii; problema e sa ne mai amintim ce fotografii sa trimitem unde...
Si iata ca am ajuns si in Jodhpur, unde vom sta trei nopti. Destinatia urmatoare e Pushkar, unde pe 18 noiembrie incepe targul de camile. De data aceasta stam in gazda la o familie; de fapt, locul e o mica pensiune, insa e foarte ingrijit si e ieftin. Avem tot ce ne trebuie, de la frigider la acces la bucatarie. In sfarsit, am gasit aici sfantul Graal - mancare de pui ! Am asteptat cel putin o ora fiindca totul se gateste pe loc, insa a meritat; cu burtile pline ne-am asternut la vorba si la niste rock pe mica peluza din curte. Lui Prem se pare ca-i place muzica noastra; in orice caz, nu se plange - oricum, daca nu-i place e problema lui, noua ne-a ajuns muzica indiana.
Maine e zi de relaxare; o sa merg cu Prem la mecanic, sa vedem daca amortizoarele lui Igor sunt in regula dupa expunerea prelungita la drumuri de tara. Alina a promis ca ne gateste romaneste; abia asteptam. Pofta buna !

Ziua 18

Azi nu s-a intamplat nimic spectaculos, cel putin nu in timpul zilei. Am mers, am vazut, am pozat.
Pe la ora 4 dupamasa se innorase si a inceput sa picure. I-a cam stricat cheful de pozat lui Mihnea; mie nu avea ce sa-mi strice, fiindca nu dormisem bine (ce surpriza) si nu prea aveam chef de la bun inceput.
Picaturile razlete de ploaie s-au transformat insa in galeti de apa; a plouat ca in timpul musonului. Trecand prin sate si orase nu poti sa nu te intrebi cum traiesc acesti oameni cu 3-4 luni de ploaie pe an, fiindca o singura ploaie torentiala umple strazile de apa care cara gunoaie si namol peste picioarele goale ale trecatorilor si peste animalele din calea suvoiului, caini, porci, bivoli si vaci, care traiesc cum pot pe si langa drum... Pentru mine e o dovada ca toate pastilele pe care le luam sunt de cele mai multe ori inutile, fiindca sistemul nostru imunitar, antrenat putin, face fata cu brio la amenintari mult mai serioase decat o mica raceala; sa fii fericit oriunde ai fi acum, nea Carlin !
Ploaia ne-a dus, vrand-nevrand, intr-un orasel unde am ajuns din nou noaptea, Bietul Prem, a trebuit sa conduca pe drumuri intortocheate pe ploaie torentiala si intuneric, si pe langa asta plutea asupra lui amenintarea ca-l taiem si facem Prem Tikka din el daca nu ne da sa mancam carne ! Cu greu a gasit un loc, langa o moschee, unde aveau carne de capra. Mihnea si Alina voiau pui si nu s-au incumetat sa manance in acest loc care cu greu putea fi denumit camara, darmite restaurant. Eu nu mai rezistam si mi-am comandat o portie din ceva care, pot sa spun cu mana pe inima, a fost cel mai bun fel de mancare din carne de oaie/capra pe care l-am mancat vreodata. Incredibil de bun; cei doi au asteptat cu rabdare si fara bere sa termin de infulecat si apoi au mancat alte ierburi la restaurantul hotelului. De ce au stat ei fara bere, ma intrebati ? Fiindca "localul" era musulman si era plasat chiar in fata unei moschei; musulmanii nu numai ca nu au voie sa bea alcool, dar nu pot sa-i serveasca nici pe altii daca locul respectiv se vede din vreo moschee !
Noi nu suntem musulmani; nici macar Prem, care e hindus, si m-a "invitat" la un wisky indian in localul select din portbagajul lui Igor; viata grea a dus si omuletul nostru, familie de cinci copii crescuti doar de mama, la tara. Acum insa o duce bine, are doi copii si situatie materiala buna. Mai vrea o fiica, fiindca "baiatul cand se insoara uita de mama si de tata, ca are familia lui, dar fetele in fiecare zi vin si au grija de mine la batranete". Practic omul !
Gata, la 9 m-am retras in camera ca incepea Blade 3 (da, avem televizor si aici si se prinde postul WB). Simpatic film; in India, la tara, merge !
Va mai amintiti ce va ziceam despre patul suplimentar pe care dorm eu ? Aici era o simpla saltea, pusa pe jos, fara patura... am decis de comun acord sa dormim toti trei in patul dublu; am smuls un cearsaf de undeva si m-am culcat.
Dupa inchiderea luminilor insa, surpriza ! Sirena de tren ! Claxoane de camion ! Larma !
Ne-am dat seama, cu ciuda, ca hotelul e la maxim 100 de metri de calea ferata. Pe aici rareori trec trenuri ziua, fiindca ar incurca traficul rutier; noaptea insa, se circula continuu. Mecanicii sunt obligati sa claxoneze in apropierea intersectiilor cu sosele. E suficient sa spun ca a fost o noapte lunga si obositoare; nici macar Alina, care e campioana la dormit in locuri dificile, nu a prea pus geana pe geana...

Ziua 17

Gata cu luxul; ne continuam calatoria spre Jodhpur, fara sa stim prea exact unde o sa ne oprim pentru somn. Incet-incet, observam cum peisajul se schimba. Apar dealuri din ce in ce mai inalte care se transforma in munti de granit, acoperiti cu vegetatie din ce in ce mai bogata. Aici creste o specie de arbore salbatic care face fruste foarte gustoase, insa care nu stim cum se numesc - Prem le zice "local jungle fruit". Ce-i drept, de locale sunt locale, n-am mai vazut prin alte parti asa ceva, asa ca se ne bucuram de ele cat timp le gasim. Din loc in loc, de-a lungul soselei sunt grupuri de copii care vand cate un brat de fructe la preturi modice. Noi nu avem nevoie, fiindca oriunde oprim oamenii ne dau gratis cate unul sau doua si deja am facut o gramajoara frumusica in portbagaj.
Azi am incercat pentru prima data un mic dejun indian numit Samosa - niste trigoane din aluat, umplute cu un amestec de cartofi, ardei si chili si prajite in ulei. Merg bine cu ceai !
Interesant cum se schimba asezarile dinspre campie inspre munte. Aici satele sunt linistite si curate; oamenii isi fac garduri din piatra, fara mortar, duar asezand pietre unele peste altele. La ses erau multe camile folosite ca animale de povara. Aici nu am vazut decat una, in schimb sunt mai multi bivoli. De altfel, bivolul pare sa fie mai raspandit decat vaca, fiindca e un bun animal de povara si da lapte mai bun.
Am gasit aici intr-un sat, pe un varf de deal cu o priveliste minunata, o familie de cam 50 de oameni, de la bunic la nepot, care impart o singura casa. Mi-e greu sa-mi imaginez unde dorm toti cei 30-40 de copii si ce mananca, fiindca am vazut acolo doar trei capre mici... Foarte bucurosi de oaspeti oamenii, in special gazda noastra, un tanar rahitic, pe care se pare ca nu-l deranja cu nimic handicapul lui - fara indoiala, cativa din copii erau ai lui si niciunul nu avea defecte fizice. Greu de stapanit o asa gloata; ca sa le facem poze ne-au condus prin tot satul, care nu era mic. Si de data asta am atras atentia tuturor ! Ne-am notat adresa, va trebui sa la trimitem poze cu prima ocazie.
Calatorim, fotografiem si interactionam. Odata cu peisajul, vremea a inceput sa se schimbe. Se pare ca, conform intelepciunii populare, dupa Diwali vine anotimpul rece. Noi nu am simtit nici o diferenta de temperatura, insa acum vedem nori de ploaie si prindem cate o rapaiala din loc in loc. Astazi norii ne-au ajutat, filtrand lumina puternica a soarelui si imbunatatind conditiile pentru fotografie. Nu e un lucru obisnuit sa ploua acum, in afara sezonului musonic; o fi din cauza incalzirii globale...
Iar ne-a prins noaptea pe drum; aici, la munte, mersul cu masina e sport extrem, fiindca drumul are rareori mai mult de o banda (atentie, n-am zis "o banda pe sens" !) si curbele sunt stranse. Noaptea e si mai rau, desi lui Prem ii place mai mult ("vad farurile celorlalti"). Nu stiu ce sa zic, am vazut cateva motorete fara faruri...
Ne-am oprit la un hotel fara pretentii, intr-un satuc de la marginea soselei (daca nu ma insel, numele lui e Keldvara). L-am batut la cap pe Prem toata ziua sa ne duca intr-un loc unde se mananca carne, fiindca n-am mancat decat "buruieni" de cand am plecat din Jaipur... el ne-a asigurat ca o sa primim puiul dorit, care se numeste Chicken Tikka (tikka inseamna "dezosat"), o specialitate gatita in cuptorul indian numit tandoor. Minciuni ! Inselatorie ! Am fost dusi de nas ! Nici aici nu se gasesc decat ierburi, ba mai rau, exista si un meniu special jainist. Religia jainista propovaduieste nonviolenta si adeptii ei nu au voie sa mancance nici macar mancaruri vegetariene daca prepararea lor presupune moartea plantei. Cred ca v-am mai spus asta, dar merita reamintit, fiindca pe mine ma socheaza...
Evident ca nu e vina lui Prem, insa noi i-am spus in gluma ca daca nu gasim carne, ii taiem un picior si facem Prem Tikka ! Fiind sofer profesionist, nu vrea sa conduca intr-un picior, asa ca ne-a asigurat ca maine vom manca ce vrem noi.
Dupa un pahar de vorba cu soferul, m-am retras in camera, unde aveam televizor si incepea Blade 2 - stiti voi, filmul acela cu vanatorul de vampiri... un film standard de actiune, la care mai mult iti vine sa razi si nu poti sa-l iei in serios, insa Alina e fan, asa ca l-am vazut pana la capat si ... ne-a cam placut; maine trebuie sa gasim un hotel cu televizor, fiindca e Blade 3 la ora 9 seara !

Ziua 16

Am mai bifat un oras din lunga noastra calatorie spre Pushkar. Plecam spre Ranakpur, nu pentru ca ar fi ceva deosebit acolo, ci fiindca e in drum spre Jodhpur, urmatoarea oprire mai lunga. Zilele deja trec mai repede, ne-am "obisnuit cu neobisnuitul" si nu ni se mai par iesite din comun locurile, obiceiurile si oamenii pe care ii intalnim. Trecem prin sate si orasele care nu au nimic special; organizarea e similara in toate asezarile omenesti, insa parca totusi vedem din ce in ce mai multa curatenie. Zona rurala incepe sa semene cu Romania, in special zona de ses.
Prem ne sugereaza sa stam din nou intr-un hotel "heritage" (ca si in Bundi). Asta inseamna de obicei o fosta casa a unui nobil local, ceea ce presupune lux, dar si un pret pe masura. Noi ne+am obisnuit sa platim 1200, maxim 1500 de rupii pe noapte si ni se pare inacceptabil sa dam mai mult (desi in Delhi, primul nostru contact cu India, am platit 2500 de rupii pe camera - ce incepatori !).
Primul hotel e plin; oricum, nu ne-ar fi convenit fiindca nu suntem dispusi sa platim 3000 de rupii, asa ca plecam spre urmatorul orasel, numit Bijaipur, o localitate mica si linistita, cu un conac imens. Si aici costa tot 3000... noi ne decisesem sa nu dam mai mult de 2200, dar am reusit sa ducem pretul la 2500 si am ramas dintr-un singur motiv: PISCINA ! Facuta in intregime din marmura, cu apa foarte curata, era intr-adevar demna de un maharajah (sau de o maharani) ca noi. Aici am stat tolaniti si am meditat la cat de bine traiau pe vremuri "boierii" si cat de prost traiesc si acum castele inferioare. Viata nu e dreapta, insa noua ne convine locul nostru; sa radem asadar si sa ne veselim, dupa cum spune inteleptul: "Zambeste ! Maine va fi mai rau..."
Cand foamea loveste, trebuie combatuta rapid si fara mila; din pacate, armele necesare sunt scumpe in casa maharajahului, asa ca am pornit sa "vanam" un restaurant; fara succes, aici nu exista nici un fabricant de mancare, asa ca a trebuit sa ne descurcam pe cont propriu. Dupa indelungi cautari, ne-am ales cu: rosii, ceapa, coriandru si un kilogram de sare iodata, fiindca mai putin nu se vinde. La hotel am mai facut rost (prin bunavointa bucatarului) de o farfurie mare si niste ulei de mustar (foarte bun, va spun eu !) si am lasat-o pe Alina sa ne arate "cum se face". A facut gospodina noastra o salata "a la Romania" de toata frumusetea - aproape ca ne parea rau sa o mancam. Stomacul e mai puternic decat simtul artistic; salata a disparut complet in cateva minute. Ne-am hotarat sa mai facem asa si pe viitor, fiindca pana si de mancare indiana se mai satura omul dupa un timp.
E un moment bun sa va spun ca in general, camerele de hotel de aici au maxim doua paturi simple. De fiecare data camera noastra e mobilata pe loc cu un pat suplimentar, care variaza din punct de vedere al marimii si confortului. Acest pat il folosesc eu; in Bijaipur am primit un pat de campanie, metalic, care scartaia la orice miscare, si cu o saltea tare "ca-n armata". Mi-era si frica sa ma misc ca sa nu trezesc hotelul... In rest, toate bune, insa maine sigur ne va lipsi piscina !

Ziua 14, 15

Nu e prea mult de spus; ne-am hotarat sa luam o binemeritata pauza si sa ne odihnim. Camera noastra de hotel are o amplasare speciala - nici o fereastra nu da inspre afara, asa ca e imposibil sa stii ce ora e sau daca e zi sau noapte. Drept urmare, am dormit toti cat e ziua de lunga. Pot spune nu am vazut Bundi decat din goana tuk-tukului, cand trebuia sa luam masa. Pacat, fiindca oraselul e frumos - sunt foarte multe case vopsite in albastru, si privit de departe arata foarte pitoresc. Desigur, ca majoritatea oraselor vechi mai rasarite, si acesta are un fort, construit de moguli, care avea rol dublu, de aparare si resedinta a maharajahului local. Am luat-o pe Alina "de manuta", lasandu-l pe Mihnea sa bantuie prin oras in cautare de subiecte si subiecti (el a recunoscut ca e alergic la monumente si cladiri istorice si noi n-am mai insistat), si am plecat sa exploram fortul, daca nu pentru altceva macar pentru efortul fizic, fiindca vizita presupune o urcare abrupta.
Pana acum, acesta a fost cel mai impresionant fort vazut de noi in India. Amplasat foarte bine, ofera o panorama superba a orasului. In interior se afla palatul maharajahului, o constructie care face Pelesul nostru sa paleasca (si sa nu uitam, acesta nu e un oras mare si nu a fost niciodata resedinta imperiala !). Din pacate, proprietarul actual, care este un urmas al familiei regale, nu depunde destule eforturi pentru a mentine constructia si ea se deterioreaza pe zi ce trece.
Palatul este o destinatie facila pentru turisti, fiind la baza fortului. Dar noi nu pentru asta am venit - vrem efort ! Ia sa urcam, urmarind linia fortificatiei, pana la postul de observatie din varf.
Pe drum, un paznic ne verifica biletele si ne recomanda sa inchiriem, pentru doar 10 rupii de persoana, cate un bat de alungat maimutele. Sunt oare atat de multe ? Omul ne asigura ca da, asa ca dam banii si primim in custodie doua craci de copac, pe care le-am fi obtinut gratis cativa metri mai incolo, din primul copac. Eh, pentru 10 rupii oare merita efortul ? Probabil ca nu.
Dupa zece minute de urcare (abrupta, intr-adevar) am aflat ca intr-adevar, maimute sunt, si multe ! Ca intr-un film cu Indiana Jones, ele stau pe zidurile invechite si se uita la trecatori; ele sunt astazi ostasii cetatii. Nu sunt violente, dar de ce sa risti ? Mai ales ca unele exemplare (masculii, cel mai probabil) sunt aproape la fel de mari ca un om, si fara indoiala mult mai puternice. De altfel, am avut un scurt moment de alarma cand a trecut in viteza, la cativa metri de noi, un asemenea specimen - anuntat cu chiote de maimutele mai mici, femele si pui. Alina are un reflex amuzant - cand se simte in pericol striga "Aoleu ! Mihnea !"; probabil ca Mihnea a sughitat, undeva departe, in oras, in acel moment.
Am aflat mai tarziu ca fortul delimiteaza o padurice in care traiesc cam 300 de maimute. Unii sustin ca ele pot deveni violente; om fi avut noi noroc ca n-a trebuit sa folosim batele din dotare. Oricum, o experienta inedita; in viitor va trebui sa trecem la animale mai mari !
Un alt loc simpatic, descoperit de urechile noastre in Bundi, e o terasa in miniatura, pe acoperisul unei case inalte, unde am avut placerea de a asculta Bob Marley si alte muzici "de pe la noi"; in rest, peste tot se aude muzica indiana pura, care pentru mine e aproape insuportabila. Noroc cu patronul de aici, care a deschis terasa acum doua luni fiindca acesta era visul lui. Nu are experienta; de exemplu, nu a realizat ca un local are nevoie de bucatar profesionist, asa ca gateste el - incet, prost si scump. In schimb, are bere (pe sub mana) si carti de joc, pe care trebuie sa le folosesti cat timp iti astepti mancarea comandata; noi am stat cam o ora pentru trei feluri amarate. Foarte de treaba omul totusi; ne-a intrebat cum ni s-a parut si ne-a spus, cu toata sinceritatea, ca e la inceput si daca e ceva ce poate imbunatati, o va face, trebuie doar sa-i spunem. Noi l-am sabotat si nu i-am spus (din politete prost aplicata) ca gatitul nu e punctul lui forte...

Ziua 13

Inainte de rasaritul soarelui eram toti aliniati in fata hotelului, in asteptarea autobuzului descoperit care ne va duce in jungla. Nu am gasit o denumire mai buna - in engleza mijlocului respectiv de transport i se spune "canther"; de fapt e un vehicul 4x4 cu 20 de locuri, fara acoperis si vopsit in verde-jungla.
Safari-ul a fost interesant - am vazut antilope, pasari si un sacal. Din nefericire insa, n-am zarit nici macar urma de tigru; un grup cu care ne-am intalnit pe drum vazuse un leopard, dar noi nici norocul asta nu l-am avut. Ne-am intors putin dezamagiti - 1000 de rupii de persoana e totusi o suma; la zoo e mai ieftin...
N-ai ce-i face, tigrul e un vanator innascut, care supravietuieste pentru ca stie sa se ascunda, iar rezervatia e imensa, fiindca tigrii sunt animale solitare care au nevoie de mult teren de vanatoare fiecare. Privind retrospectiv, ar fi fost chiar surprinzator sa vedem vreunul, si totusi... parerea de rau ramane.
Ne-am hotarat sa nu mai ramanem in oras, care ca si asezare umana e destul de rudimentar, toata lumea venind aici doar pentru jungla. Vom pleca spre Bundi, un orasel mai sudic de la care avem asteptari mari - in special Mihnea, care a primit recomandari calduroase "din surse sigure".
Desi sezonul musonic s-a terminat de mult, azi a tras o ploaie torentiala si a fost innorat toata ziua. Norii si peisajul, galben cu maro si deluros, se combina si creeaza o combinatie de culori fantastica. Daca mai adaugam si putina "culoare locala" - oamenii cu porturile lor traditionale in culori vii - rezultatul e foarte placut ochiului. Ne-am oprit intr-un orasel unde ocupatia de baza este producerea caramizilor. Ne-am luat aparatele foto si ne-am aventurat pe campul unde oamenii lucrau. Metoda lor e ingenioasa, dar potrivita mai degraba trecutului omenirii decat secolului 21. Intai, un grup sapa si extrage lut. Apoi, lutul e aruncat in apa, unde alti lucratori il spala si il trec prin niste site mari. In alta parte, cateva femei cern cenusa si carbuni. Lutul spalat si cenusa cernuta sunt folosite de muncitorii care toarna caramizile in forme; rezultatul e trecut prin cenusa si devine negru. Se contruiesc astfel suprafete intinse de caramizi ude, care trebuie sa se usuce. Dupa ce se usuca, un sir de femei le muta (prin transport pe cap - fiecare cara cate 10-14 caramizi odata !) in locul unde vor fi arse. Din cate ne-am dat seama, se construiesc practic pereti din caramida uscata si nearsa. Intre ei se face foc si astfel, toate caramizile se coc. Rata de rebuturi e destul de mare; cenusa prin care sunt tavalite caramizile proaspete are rolul de a le separa, insa cateodata nu mai pot fi desprinse dupa coacere si se arunca.
Nu pot decat sa ma bucur ca m-am nascut in locul si la momentul potrivit; oricat ne-am deplange situatia, nu se poate compara cu cea a unui muncitor care toata ziua cerne lut in mijlocul unei ape murdare si reci, sau cu a copiilor lui care fara indoiala ii vor impartasi soarta - toti muncitorii locuiesc chiar langa fabrica, acolo isi duc zilele si nu cunosc alta viata !
Dar noi sa revenim la drumul nostru si sa ne veselim, fiindca fiecare are viata pe care o are si trebuie sa se bucure de ea cum poate. Noi, din fericire, putem ! Iar drumul nostru continua, prin alte locuri pitoresti, si ne duce incet-incet catre Bundi, cu pauzele de rigoare pentru o poza sau un ceai. Am prins un apus superb, un soare mare si rosu care tocmai iesise de dupa perdeaua de nori, si ne-am decis sa-l pozam pe Igor cum se uita la soare. Ne-a iesit binisor.
Si iata-ne ajunsi la inca o destinatie. Stam la un hotel surprinzator de ieftin pentru cat e de frumos - seamana cu o resedinta regala si e pus pe malul unui mic lac artificial. Oraselul in sine e foarte linistit - o oaza de calm intr-o tara plina de zgomot. Desigur, vorbesc relativ, o plimbare pe sub Tampa in Brasovul natal este cu multi decibeli mai linistita decat o plimbare prin Bundi.
Astfel se mai incheie o zi, de aceasta data in sunet de Celelalte Cuvinte, Slayer si compania, fiindca se impune niste muzica occidentala intr-un loc "occidentalizat" ca acesta. Rock on !

Ziua 12

Jaipur, morituri te salutant... lasam in spate aglomeratia umana si plecam in cautarea linistii naturii. Rezervatia spre care ne indreptam are in jur de 30 de tigri; sunt greu de zarit, putini sunt norocosii care ii vad, insa noi avem sperante mari !
In drum, vegetatia se schimba; verdele lasa locul galbenului si maroului. Nu intamplator sunt camile aici; Rajahstan e o zona semi-desertica, care are noroc cu musonul anual, care umple albiile putinelor ape curgatoare si aduce umezeala necesara recoltelor. Se cultiva mai mult cereale, potrivite zonei aride. Oamenii nu mananca decat foarte rar carne, inclusiv restaurantele non-vegetariene sunt rare. E plin de vaci, bivoli si, surprinzator, porci, care umbla toate libere pe unde vor - nimeni nu are dreptul sa le sileasca sa faca nimic. Niciodata nu am crezut ca o sa vad o "haita" de porci pe strada, dar iata ca aici se poate !
Drumul spre Ranthambhore e presarat cu sate pitoresti. Ne-am oprit in cateva, pentru nelipsitele poze si discutii cu satenii. Deja a devenit un tipar: oriunde mergem, atragem atentia copiilor si invariabil strangem o gloata dupa noi. Eu nu ma simteam prea bine si nu aveam energia necesara pentru a face fata agitatiei. M-am hotarat sa raman in masina si sa dorm.
Asta a mers bine in primul sat; in al doilea n-am mai reusit, fiindca m-au vazut cativa copii cu ochi ageri si au tabarat pe mine. A trebuit sa ies si sa le fac poze; Prem era in alta parte, fuma, si nimeni nu stia o boaba de engleza. Complicat - toti se asteapta sa le stii limba, si desi le faci semne ca nu intelegi, ei continua sa vorbeasca cu tine ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Mi-am dat seama ca, daca vreau sa evit aglomeratia, cea mai proasta solutie e sa stau pe loc. Sunt victima sigura. De acum, ori ma misc constant, ori ma fac invizibil. Sa verific daca incap la Igor in portbagaj...
Am ajuns in cele din urma intr-un sat mai retras, la sugestia lui Prem, care stie ca satele de la sosea au mai vazut turisti. Ne-am abatut vreo 2 km din drumul nostru si am ajuns la o asezare mica si atat de placuta incat am fi stat una-doua zile acolo. Putini oameni, sub o mie, case foarte ingrijite si curate, ce mai, semana mult cu un sat romanesc, poate de aceea ne-a si placut. Prem ne astepta la ceainaria din capatul satului; ceainariile in India au rolul birtului de la noi de la tara, insa fara alcool, doar ceai negru cu lapte. Aici Alina a invatat sa joace jocul local de carti, care nu bag mana-n foc, dar poate se numeste Do; prima carte extrasa din pachet da culoarea atu-ului, in rest se joaca la culoare si cartea mare ia mana. Daca cineva da atu, ia cartile - cam ca jocurile noastre clasice de carti. Castigatorul este cel cu cele mai multe maini luate (cred; din nou, nu garantez fiindca nu am fost foarte atent). Jucatorul cu cele mai putine puncte dupa un numar de partide dadea cate un paharel de ceai tuturor celorlalti jucatori. Dupa cateva runde, Alina era stapana domeniului ei - a baut vreo trei ceaiuri gratis, timp in care noua, celorlalti, ni se lungisera urechile de asteptare, dar am lasat-o in voia ei, sa se bucure de un joc la care pe noi cu greu ne-ar fi putut ademeni...
Si asa, incet-incet, am ajuns si in Ranthambhore. Prem glumea ca drumul a durat zece ore pentru vreo 150km - il sunase un prieten care l-a intrebat unde e. "Pe drum spre Ranthambhore". "Cum, n-ai ajuns inca ?!"
Hotelul excelent (ca de obicei), o gradina mare cat un teren de cricket. Am mai stat la o vorba si un pahar de rom indian, pe care noi l-am baut diluat cu Pepsi, iar Prem cu apa, si ne-am culcat. O noapte agitata, probabil din cauza excesului de cofeina. Nu-i nimic, dimineata mergem la tigri !

Ziua 11

Nu e bine.
Am stomacul in pioneze; o greata constanta si balonare. Si trebuie sa plecam la drum !
Cu greu ne strangem ce avem de strnas, incarcam Ambasadorul si ne luam la revedere de la ospitalierele gazde. Destinatia e Rantambhore - una din putinele rezervatii de tigri din India. In mod normal as fi entuziasmat; stomacul insa nu ma lasa, si in schimb sunt apatic. Sper sa-mi revin.
E momentul sa facem plinul. I s-a facut foame si bestiei noastre de povara si trebuie s-o hranim.
Imediat dupa, insa, Prem observa fum alb si gros. In acelasi timp, Alina isi da seama ca nu-si gaseste lanticul ei norocos - trebuie sa ne intoarcem la hotel ca sa-l cautam si sa ne uitam ce-a patit masinuta noastra draga.
La hotel - plin de soferi cu valente de mecanici. Nu se stie care e cauza; fratele lui Prem e si el aici, pe drum inapoi din Pushkar, si cei doi fac schimb de combustibil prin intermediul unor canistre. Masina fratelui merge perfect cu combustibilul nou; care sa fie problema ?
O vizita inpoi la pompa confirma ca, intr-adevar, rezervorul a fost umplut cu motorina si nu cu benzina, cum speculam noi. Lucru bun, masina fiind Diesel...
Nu exista alta solutie decat o vizita la mecanic. Asta inseamna cel putin doua ore, pe care le vom petrece in oras. Bucurie suprema pentru mine, care abia mai vad si ma simt infernal din cauza stomacului. Orasul e acum destul de aerisit, nu mai e multimea de la Diwali, dar nu e nici atat de gol ca in ziua precendenta. Mirosurile si gunoiul nu-mi mai sunt la fel de indiferente azi; e un calvar pentru mine sa stau aici.
Ne suna Prem; tineti minte ca e duminica - mecanicul nu lucreaza, va trebui sa stam o zi in plus in Jaipur. Bietul Ambasador ! E la fel de bolnav ca mine, si tot o problema de digestie. Fratele meu de suferinta, de acum iti voi spune Igor ! Asta deoarece, desi produs in India, micul diplomat are un abtibild cu Rusia pe spate.
Mie imi convine aranjamentul nemaipomenit; nu eram chiar in stare de un drum lung, fiind foarte slabit. Alina si-a gasit lanticul la hotel; mare bucurie - lucrurile par sa se aseze. Ii las pe cei doi sa se plimbe prin oras si pe Prem sa se agite cu reparatiile; eu trag un somn ca sa-mi revin.
Patr-cinci ore mai tarziu. Mare lucru somnul ! Tovarasii mei se intorc din oras, si-mi povestesc ca Prem e atat de agitat incat ii dau lacrimile. Bietul omulet ! E de admirat daruirea lui; si-ar da si o mana sa rezolve problema mai repede, ca sa putem pleca la timp. Si totusi, nu e problema mea, eu trebuie sa ma dreg pe mine, de masina se ocupa mecanicul.
In fine, e si maine o zi - sigur plecam, deci trebuie sa fiu in forma. Gata, somn !

P.S. Prem a venit cu vesti bune ! Parafrazez si traduc:
"Am vesti bune ! Vedeti voi, cand beau un paharel mi se deschide mintea si merge mai bine. Beam cu frate-meu un wisky si m-am gandit eu - stai un pic, ca poate mai e vreun mecanic care se pricepe la Ambasadoare. Am aflat unde e si am plecat rapid sa vorbim cu el. A gasit problema imediat; era fulia de la cureaua de transmisie, care se uzase - are pe stoc, a schimbat-o, a durat doua ore. Maine putem sa plecam la prima ora ! Sunt foarte bucuros !"

Ziua 10

M-am trezit cu greu la orele mici ale diminetii; vrem sa fotografiem Amer Fort la rasaritul soarelui. Pentru asta trebuie sa mergem cu masina cam 45 de minute, pana pe un deal din apropiere. Nu ma ajuta ca incep sa dau semne de indigestie; mi-a cam teama sa merg la distante mari fara o toaleta portabila...
Asta e, Furazolidonul e cu noi, om trai si-om vedea. Am plecat !
Pe drum Prem ne-a aratat, mie si lui Mihnea, cladiri si peisaje; Water Palace - un palat contruit, previzibil, pe un lac, care nu e deschis turistilor si care era una din resedintele maharajahului, a fost cel mai interesant. Zic "mie si lui Mihnea" fiindca Alina a decis sa ramana la hotel, avand de lucru la un caz pentru acasa; avocatii astia !
Am ajuns la destinatie pe un drum de deal, foarte pitoresc. Ni s-a aratat Amer Fort - o constructie de aparare, mare, pe un deal, la care se ajunge urcand un numar de trepte cu vedere la un lac. Asta daca vrei sa urci pe jos; daca nu, poti sa urci ca maharajahul insusi - pe spatele unui elefant !
Eu nu ma simteam chiar in apele mele, dar elefantii m-au inseninat imediat. Niciodata nu am vazut atatia ! Aratau ca niste autobuze care urca si coboara drumul serpuit care duce la fort. Evident, nu folosesc treptele pe care urca turistii "autopingelisti"; nu cred ca le-ar fi usor. Cred ca erau in total cam 30 de elefanti de diferite dimensiuni, majoritatea pictati - foarte pitoresc; iti poti forma o parere despre cum arata o sarbatoare pe vremurile demult apuse cand gaseai elefanti in salbaticie.
La sfatul lui Prem, care cumva stie tot ce misca in Rajahstan (e si normal, dupa 20 de ani de turism in zona), ne-am hotarat sa urcam pe jos, fiindca o tura cu elefantul costa 900 de rupii. Oricum, nu plecam de aici fara sa calarim elefanti; se pare ca prin zonele rurale mai sunt "conducatori de elefanti" si acolo o tura se negociaza cam la 100 de rupii. Mare om Prem, nu stiu ce ne-am face fara el...
In fine, ne-am plimbat noi prin fort, dar n-am intrat in cladirea principala; deja ne-am saturat sa platim intrarea in muzee si monumente, si aici costa fabuloasa suma de 200 de rupii (cam 15 lei). Atractia principala erau oricum elefantii; am pus mana pe unul si, desi pare chel, e acoperit cu un par foarte sarmos, lung si foarte rar - o perie de 2 tone ! Din cand in cand, cate un lefant isi baga trompa in gura, aduna apa si se stropea pe burta si picioare ca sa se racoreasca. Minunat instrument trompa ! Cu ea elefantul apuca obiecte, miroase si simte vibratii. E la fel de precisa ca mana umana sau nasul unui caine, si simte apropierea unei turme de elfanti de la cativa kilometri doar palpand solul.
Inapoi la hotel; aici constatam ca mini-laptopul nostru (un Acer Aspire One) nu mai merge ! Pur si simplu nu mai porneste. Ma simt aici ca la munca; cate o problema inginereasca in fiecare zi.
Evident ca suspectam o siguranta sau o problema de alimentare; m-am apucat si l-am desfacut - n-am gasit nimic evident defect.
O scurta cautare pe Google mi-a dovedit ca ma inselasem; problema era (evident) de soft - am pus totul la loc si i-am rescris BIOS-ul. Acum merge ca nou !
Prin oras bate vantul; nu mai e nimic din agitatia din ajun - abia daca mai vezi cate un om. Ce diferenta ! A ramas doar mizeria - aici, daca se strange gunoiul, se strange odata la cateva zile. Dupa asa festival, impresia e crunta.
Noi, de fapt, mergem la cumparaturi; cei doi tovarasi vor neaparat sa-si cumpere un covor, asa ca mergem la o fabrica de textile de unde sigur vom mai lua si altceva. Pentru mine, cumparaturile sunt o corvoada (evident, daca nu cumpar electronice)), deci in mare parte stau, ma uit si ma tangui de cat de greu trece timpul prin magazine. Luam noi una-alta (Mihnea e un negociator innascut, bine ca lucreaza intr-o banca, i se potriveste !) si plecam.
Orasul sigur arata mai bine de sus. Prem a propus Nahargarh Fort si noi am fost de acord - o alta citadela de aparare, udneva in nord-estul orasului pe un deal, de unde se vede excelent apusul deasupra Orasului Roz. Pacat ca vremea nu prea tine cu noi - o ceata deasa obtureaza soarele si estompeaza forma orasului, facand imposibila estimarea dimensiunii lui reale. Este foarte mare, in orice caz, poate nu chiar ca Bucurestiul, insa de doua-trei ori mai mare decat Brasovul, cu siguranta.
O bere aici e 150 e rupii, cu 50% mai scump decat in alte locuri, dar privelistea merita. Un loc perfect sa stai de vorba si sa admiri focurile de artificii, care inca se mai vad sporadic pe cerul Jaipurului in a treia zi de Diwali.
Compania si locul mi-au calmat stomacul complet; ma simt ca nou. Drumul de intoarcere e palpitant - deja e noapte si abia incap doua masini una langa alta. Inca o data ma mir cum poate sa functioneze sistemul rutier indian.
Maine plecam din Jaipur. Sa ne odihnim bine - plecarea e devreme, pe la 7 dimineata, si am cam alergat zilele astea.

Ziua 9

Azi e mare sarbatoare ! De fapt, e cea mai mare sarbatoare a anului indian - Diwali, sau Festivalul Luminilor, dedicat lui Rama. Ca si mod de desfasurarea seamana cel mai mult cu Craciunul nostru; oamenii isi fac cadouri, se imbraca festiv, aprind lumini si se roaga diversilor zei pentru prosperitate si fericire.
Sarbatoarea practic a inceput de ieri, cand deja incepuseram sa observam pe la colturile strazilor sau chiar in mijlocul intersectiilor mai mici vasele speciale cu lumina. Le-as denumi lumanari, dar nu ar fi chiar exact - de fapt sunt farfurioare cam de diametrul unei cescute de ceai, in care se pune (cred eu) ulei si un fitil, caruia i se da foc. Se vand zeci de mii de astfel de recipiente in fiecare bazar; multe se sparg si se arunca, dar nu conteaza, fiindca sunt oricum de unica folosinta, desi sunt facute din lut.
Ei, si aceste lumanari improvizate sunt transportate, in special de femei, care duc tavi pline de lumini, din casa in casa (sau din templu in templu?), unde se lasa cate una sau doua. In India exista mici altare si pe strazi, din loc in loc, si in timpul Diwali ele sunt pline de lumina.
Iar am inceput cu detaliile si am uitat de impresia de ansamblu. Totul e o sarbatoare. Se vinde, se cumpara (fiindca in perioada asta sunt reduceri mari la multe produse care ar putea deveni cadouri). E multa galagie si foarte multa lume. As putea sa merg atat de departe incat sa zic ca nu am vazut niciodata atatia oameni la un loc. Ca sa simti cu adevarat proportiile nu trebuie decat sa te sui intr-un tuk-tuk si sa "navighezi" in lungul oricarui bulevard. Te simti intr-adevar deasupra unui fluviu de oameni, care curge involburat inspre toate colturile orasului. Eu, nu de putine ori, am simtit ca ma inec.
Orasul in sine e decorat festiv. Ca si la noi de sarbatori, autoritatile monteaza beculete colorate si toate strazile principale sunt pline de lumina. Unele lumini iau forma unor simboluri importante din cultura indiana - raze de soare care simbolizeaza amurgul si steaua lui David cu sase colturi, reprezentativa pentru musulmani.
Ce cadouri isi fac oamenii pe aici? Copiii primesc multe dulciuri. Cei mai mari primesc, multi dintre ei, biciclete; pentru noi a fost foarte amuzant sa vedem oameni pe motocicleta, ducand in brate cate o bicicleta noua, proaspat cumparata pentru Diwali.
Alte cadouri populare sunt pantofii. Vanzatorii de incaltamine isi fac profiturile in aceasta perioada, si ca sa incurajeze cumparatorii fac reduceri importante. Judecand dupa multimea care misuna prin magazinele lor, eu cred ca raman cu magaziile goale dupa sarbatori !
Ce mai norocosi dintre adulti primesc insa cadouri mai mari - un scuter, o motocicleta sau chiar o masina. Acestea sunt cadouri importante, care de obicei se fac de catre parinti imediat dupa nunta, insa nu cred ca exista bucurie mai mare pentru un baiat de 17-18 ani decat sa primeasca o motocicleta de Diwali. Pe langa factorul "cool", exista si o valoare practica mare, fiindca majoritatea populatiei locuieste la sat - va amintiti cand va spuneam ca nu ai loc pe strada de motociclete si scutere? 99% din cei care-si permit un vehicul motorizat isi cumpara un scuter sau o motocicleta mica (majoritatea de 110cmc), fiindca consuma putin si sunt agile. Doar 1% (si aici cred ca exagerez in sus !) isi permit masini. Ceilalti sunt condamnati sa se deplaseze fie cu autobuzul, fie cate 10 intr-un tuk-tuk - eu personal as alege motocicleta la orice ora, mi se pare mai putin riscant decat sa "calaresti" pe acoperisul autobuzului sau in picioare pe bara spate a unui tuk-tuk.
Ce altceva sa va mai spun? Noi am intrat intr-un templu, care de fapt era in acelasi timp casa unei familii credincioase, si am fost primiti cu bratele deschise. Ne-au "decorat" pe fiecare cu cate o ghirlanda din flori portocalii, care nu stiu cum se numesc, insa sunt omniprezente, fiind oferite zilnic ca ofranda zeilor. Eram singurii de pe strada care purtau ghirlanda, insa noi eram mandri si paseam tantos. Am nimerit si la o nunta, de unde nu am putut sa plecam pana nu am gustat un delicios orez indulcit, parte din masa traditionala. Am felicitat bucatarul, care facea fata cu curaj (si singur !)sarcinii de a hrani peste o mie de oameni ! In acest scop facea fierturi misterioase in opt sau zece cazane mari.
Eh, povestea e de fapt mai lunga, dar din nou m-am pierdut in detalii. Eu si Alina am facut la un moment dat un popas la hotel, fiindca nu gaseam atotputernica si indispensabila bere nicaieri in alta parte si ne era sete. L-am lasat pe Mihnea singur in oras, sa-si faca de cap, dar in doua ore a trebuit sa ne intoarcem la el fiindca incercasera unii sa-l "faca la buzunare"; ne-am decis sa nu mai mergem singuri prin multimi mari, fiindca e riscant.
Cel mai tensionat moment al serii a fost spre finalul plimbarii. Lumea era deja frenetica, era o atmosfera ca dupa un meci important de fotbal in care castiga echipa ta favorita. Oamenii ne strigau pe strada "HAPPY DIWALI !"; festiv si placut, pana cand s-au strans in jurul nostru un grup de vlajgani care voiau sa ne cunoasca. Alina era, din fericire, la cativa metri in fata; expusi eram doar eu si Mihnea, care nu e un om mic, insa fata de baietii din jurul nostru parca intrase la apa. Nu imi dau seama de unde veneau sau cu ce se ocupau; imi imaginez ca erau fie sportivi, fie elevi pe la vreo scoala de politie, fiindca pana atunci nu mai vazusem indieni atat de mari, si in nici un caz la un loc.
Evident ca grupul atragea atentia, asa ca au inceput sa apara si alti tineri in jurul nostru. Situatia parea sa degenereze si deja nu mai era confortabil; eram amandoi concentrati la mixim sa nu fim buzunariti sau, mai rau, sa nu ne dispara aparatele foto. Din fericire, am atras si atentia politiei, care a aparut prompt si a dispersat curiosii. Iata ca legea vegheaza chiar si in India !
... sau poate am avut noi noroc de data asta.
Pe la ora 10 noaptea am decis ca e momentul sa luam "barca" inapoi spre casa; ne-am suit intr-un tuk-tuk, care si-a croit cu greu loc prin multime si ne-a depus pe treptele hotelului, unde am ramas sa ne bucuram de artificii.
Am uitat sa va spun de artificii !
De Diwali toti indienii devin piromani; se vand milioane (sau, gandindu-ne la marimea Indiei, mai degraba miliarde) de pocnitori, petarde, rachete, fantani de scantei si alte efecte luminoase si sonore. Multi oameni cumpara mult mai multe decat pot consuma in seara principala de Diwali (azi) si le folosesc si in zilele urmatoare - sarbatoarea tine de fapt patru, maxim cinci zile. Toata noaptea orasul pare sa fie sub asediu; nu exista minut fara cateva bubuituri zdravene. Din cand in cand se lumineaza si cerul de la artificii, de toate formele si culorile.
Si in noi s-a trezit piromanul si am vrut sa luam parte la "desfasurarea ostilitatilor", asa ca am luat doua cutii maricele de artificii, pe care le-am aprins in parcarea hotelului. Ne-am bucurat de ele cu oamenii de pe acolo; ne-au ramas cateva, pe care le-am dat unor copii, care parca-l prinsesera pe Dumnezeu de-un picior, asa de tare s-au bucurat de ele. Indianul e nascut fochist !
Aici pun punct. Happy Diwali la toti !

P.S. Febra sarbatorilor m-a facut sa sar peste cea mai amuzanta intamplare de azi.
In ziua in care ne-am plimbat prin rezervatia de pasari mi s-a stricat teleobiectivul. Sunt mort fara el; i-am simtit lipsa in Maroc si cu siguranta i-as simti-o si aici.
Ce se poate face ? Evident, trebuie reparat, iar eu cum sunt nascut inginer nu concep sa dau bani pe ceva ce pot face cu mana mea. Insa nu am scule la mine !
In ziua a opta, printre poze si beri, o buna bucata de timp am petrecut bantuind prin bazar in cautarea unui set de surubelnite de precizie. Evident ca nimeni nu avea, insa am fost trimis de la unii la altii "care sigur au". Pe la al cincilea sau al saselea magazin am gasit un batranel simpatic care a inceput sa scoata pe tejghea seturi-seturi de surubelnite de ceasornicar, printre care am gasit si sculele potrivite. Amabil, omul a fost de acord sa "instraineze" doua surublenite din doua seturi diferite. Acum am scule !
Azi am desfacut obiectivul si mi-am dat seama care e problema, comuna de altfel obiectivelor mai "ieftine" - s-a intrerupt un cablu-banda care controleaza motorul de focalizare si diafragma. Bine, bine, dar asta cere statie de lipit, si de-asta chiar nu-mi cumpar din bazar !
Solutia evidenta e sa gasim un atelier de reparat televizoare, telefoane mobile sau aparate foto. Da-i si cauta; nici pomeneala sa aiba cineva un varf de lipit suficient de fin pentru cablul meu.
Intr-un final am ajuns la un atelier specializat in reparatii foto; acolo, un batran priceput mi-a spus clar ca se poate face. Pretul - 1500 de rupii. N-a vrut sa coboare sub 1200; asta inseamna cam 30 de dolari, si eu nu sunt platit atata pe ora de munca (am mai reparat asa ceva si stiu ca mie nu-mi ia mai mult de o ora). La revedere, snapan batran, mai cautam...
Multe intrebari si lamuriri mai tarziu, am ajuns intr-un bazar musulman, unde intr-un bloc (cam ca un mini-mall) se afla o companie specializata tot in aparatura foto. Oamenii stiau cat de cat engleza; le-am explicat problema mea si ca "e simplu, as face-o eu, sunt de meserie, dar nu am statie de lipit la mine". M-au privit cu o combinatie de suspiciune si superioritate si s-au decis sa imi testeze afirmatia - mi-au pus in brate o statie de lipit, cositor si toate cele necesare, fiindca "tehnicianul nu e aici azi, e liber de Diwali". Na, minune !
M-am apucat de treaba, ignorand multimea de curiosi care se stransese in jurul meu si, din cate imi dadeam seama, facea misto de mine. Cand treburile au inceput sa mearga, oamenii s-au dispersat; mai venea cate unul, curios, sa ma intrebe ce se intampla si ce fac. Lucrurile au mers bine si intr-adevar, nu mi-a luat mai mult de o ora sa termin. Am montat totul la loc, am lasat un bacsis omului de la tejghea (care nu-mi ceruse nimic pentru ca i-am folosit uneltele) si am plecat. Pe drum ne-am intalnit cu mosul cu cele 1200 de rupii si i-am zis "Gata, s-a rezolvat ! GRATIS !". Ce bine e sa ai dreptate...

Ziua 8

Iata ca a venit si momentul sa purcedem spre Jaipur. Capitala statului Rajahstan e faimoasa pentru centrul ei istoric, Orasul Roz, denumit asa din causa culorii caselor. Orasul Roz este remarcabil datorita arhitecturii sale, care la vremea respectiva era foarte progresista: strazi la unghiuri drepte, care strabat si delimiteaza zone comerciale sau de manufacturi, grupate pe domenii: sticlarii intr-o parte, bijutierii in alta si asa mai departe.
Din Bharatpur pana in Jaipur sunt cam 150km. Drumul trece printr-o zona rurala care seamana cu Romania, insa, desi indienii sunt vazuti ca un popor sarac, eu personal nu am vazut nici un animal de povara pe camp - toata munca agricola pare sa fie facuta cu utilaje specifice.
Ca si fotografi (mai ales Mihnea, eu nu am astfel de pretentii) nu am putut rata ocazia sa oprim in doua sate si sa ne plimbam prin ele.
Satele erau mici, de 1000-2000 de locuitori, care fac parte din cateva familii. In primul sat am gasit un tanar care stia engleza (restul satului nu) si am stors cateva informatii de la el. Se pare ca acolo traiesc cam 60 de familii, grupate pe "cartiere"; in timp ce ne plimbatm, el ne arata ba casa unchiului, ba a varului, ba a lui. Am avut onoarea sa-i cunoastem familia, care ne-a invitat la o mica gustare facuta pe loc - o lipie coapta intr-un mic cuptor in curte si un amestec de legume fierte cu chili, foarte gustoase. In India e imposibil sa faci o mancare proasta; se pare ca orice ai arunca in oala, combinat cu garam masala si chili produce o mancare exceptionala.
Cel mai impresionant personaj din familia baiatului era bunicul lui - un batran de 118 ani ! Nu mai putea sa mearga si statea in pat, insa cu un an inainte era pe picioarele lui si activ - nu cred sa vedem prea curand asa ceva in Romania, mai ales fiindca nu era un caz izolat in familia respectiva si nici in sat, in general. Se pare ca e adevarat: munca fizica si regimul alimentar vegetarian duc la viata lunga !
Pe masura ce ne indepartam de Uttar Pradesh observam cum comportamentul oamenilor fata de noi se schimba. Deja aici nu mai suntem vazuti ca o sursa de venit; oamenii ne intampina curiosi, dar fara sa ne ceara ceva. Par doar bucurosi sa ne vada; pentru ei suntem ceva exotic si nemaivazut - imi pot inchipui ca unii din localnici nu au vazut mai mult de zece albi in toata viata lor ! Ni se spune "angregi" - o pocire a cuvantului "english", care a ajuns sa insemne omul alb in general.
Se vede diferenta intre oamenii instariti si cei saraci, in special in gradul de pregatire a tinerilor. In ambele sate, baietii cu care am putut sa vorbim in engleza faceau parte din familii cu cheag; cel dina la doilea sat avea deja o casa a lui, facuta de parinti special pentru el. Merge la colegiu si are o prietena cu care vrea sa se casatoreasca. Multi nu au acest privilegiu, sotia fiind aleasa de catre parinti si in multe cazuri nici nu o cunosc pana in ziua nuntii. Chiar si Prem, soferul nostru, are o nevasta aleasa de parinti. Glumeste el: "Eu am avut noroc si sunt fericit in casnicie; cei doi frati ai mei nu o duc prea bine - unul are o femeie cu dinti mari si celalalt una prea scunda !"
Va rog sa observati ca am zis "baietii cu care am vorbit". Fetele dupa o anumita varsta nu prea mai ies din casa, si daca ies sunt foarte sfioase. Sexul inainte de casatorie este interzis, motiv pentru care hormonii adolescentilor ii fac pe acestia sa se comporte aproape animalic cand vad o femeie - am trecut printr-o situatie aproape violenta din pricina Alinei, care frange inimi peste tot pe unde trece.
Din nou la drum; am impartit in dreapta si in stanga bomboane copiilor pe care i-am intalnit - am cumparat o cutie mare special pentru asta. Pana in Jaipur mai trebuie sa facem o oprire la un templu dedicat lui Hanuman, zeul maimuta. Oamenii ii dau ofrande - dulciuri, pe care zeul (sau confratii lui, maimutele) le mananca.
Aici am avut primul soc cultural real. La intrarea in templu esti obligat sa te descalti, si intrand in incaperea principala am calcat intr-o balta de urina care nu putea fi ocolita. Am renentat brusc la orice dorinta de a vedea in ce consta ritualul de veneratie si am incercat sa ne intoarcem, dar nu era voie - a trebuit sa strabatem mizeria in talpile goale, cam 50 de metri, pana la iesire. Acolo ne astepta un grup de cersetori, foarte insistenti, care i-au provocat Alinei o senzatie de greata sora cu lesinul. Noi, barbatii, mai tari din fire, am iesit intregi din aceasta situatie neplacuta, dar am ramas cu un gust amar - prima experienta cu adevarat neplacuta in India.
Viata si drumul merg mai departe; mai sunt lucruri de vazut - o turma de camile, maimute, oameni, pana in Jaipur, unde am ajuns putin dupa apus. Ne-am cazat la un hotel foarte bun, in cea mai mare camera a lor (camera maharajahului pe numele ei), si am plecat spre Orasul Roz.
Ce usurare ! Aici nu mai sare nimeni pe noi; in schimb e foarte aglomerat si plin de scutere, care claxoneaza infernal. Nu ai unde sa bei o bere in Orasul Roz; in general, in Rajahstan consumul de alcool e descurajat prin taxe mari si licente de vanzare scumpe. Ne-am luat ceva de la "magazinul de la colt" si am stat la un pahar de vorba la hotel, unde am dezbatut probleme sociale si umane pana ne-a luat somnul si am pus punct.
Revin cu ziua 9...