Jaipur, morituri te salutant... lasam in spate aglomeratia umana si plecam in cautarea linistii naturii. Rezervatia spre care ne indreptam are in jur de 30 de tigri; sunt greu de zarit, putini sunt norocosii care ii vad, insa noi avem sperante mari !
In drum, vegetatia se schimba; verdele lasa locul galbenului si maroului. Nu intamplator sunt camile aici; Rajahstan e o zona semi-desertica, care are noroc cu musonul anual, care umple albiile putinelor ape curgatoare si aduce umezeala necesara recoltelor. Se cultiva mai mult cereale, potrivite zonei aride. Oamenii nu mananca decat foarte rar carne, inclusiv restaurantele non-vegetariene sunt rare. E plin de vaci, bivoli si, surprinzator, porci, care umbla toate libere pe unde vor - nimeni nu are dreptul sa le sileasca sa faca nimic. Niciodata nu am crezut ca o sa vad o "haita" de porci pe strada, dar iata ca aici se poate !
Drumul spre Ranthambhore e presarat cu sate pitoresti. Ne-am oprit in cateva, pentru nelipsitele poze si discutii cu satenii. Deja a devenit un tipar: oriunde mergem, atragem atentia copiilor si invariabil strangem o gloata dupa noi. Eu nu ma simteam prea bine si nu aveam energia necesara pentru a face fata agitatiei. M-am hotarat sa raman in masina si sa dorm.
Asta a mers bine in primul sat; in al doilea n-am mai reusit, fiindca m-au vazut cativa copii cu ochi ageri si au tabarat pe mine. A trebuit sa ies si sa le fac poze; Prem era in alta parte, fuma, si nimeni nu stia o boaba de engleza. Complicat - toti se asteapta sa le stii limba, si desi le faci semne ca nu intelegi, ei continua sa vorbeasca cu tine ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Mi-am dat seama ca, daca vreau sa evit aglomeratia, cea mai proasta solutie e sa stau pe loc. Sunt victima sigura. De acum, ori ma misc constant, ori ma fac invizibil. Sa verific daca incap la Igor in portbagaj...
Am ajuns in cele din urma intr-un sat mai retras, la sugestia lui Prem, care stie ca satele de la sosea au mai vazut turisti. Ne-am abatut vreo 2 km din drumul nostru si am ajuns la o asezare mica si atat de placuta incat am fi stat una-doua zile acolo. Putini oameni, sub o mie, case foarte ingrijite si curate, ce mai, semana mult cu un sat romanesc, poate de aceea ne-a si placut. Prem ne astepta la ceainaria din capatul satului; ceainariile in India au rolul birtului de la noi de la tara, insa fara alcool, doar ceai negru cu lapte. Aici Alina a invatat sa joace jocul local de carti, care nu bag mana-n foc, dar poate se numeste Do; prima carte extrasa din pachet da culoarea atu-ului, in rest se joaca la culoare si cartea mare ia mana. Daca cineva da atu, ia cartile - cam ca jocurile noastre clasice de carti. Castigatorul este cel cu cele mai multe maini
luate (cred; din nou, nu garantez fiindca nu am fost foarte atent). Jucatorul cu cele mai putine puncte dupa un numar de partide dadea cate un paharel de ceai tuturor celorlalti jucatori. Dupa cateva runde, Alina era stapana domeniului ei - a baut vreo trei ceaiuri gratis, timp in care noua, celorlalti, ni se lungisera urechile de asteptare, dar am lasat-o in voia ei, sa se bucure de un joc la care pe noi cu greu ne-ar fi putut ademeni...
Si asa, incet-incet, am ajuns si in Ranthambhore. Prem glumea ca drumul a durat zece ore pentru vreo 150km - il sunase un prieten care l-a intrebat unde e. "Pe drum spre Ranthambhore". "Cum, n-ai ajuns inca ?!"
Hotelul excelent (ca de obicei), o gradina mare cat un teren de cricket. Am mai stat la o vorba si un pahar de rom indian, pe care noi l-am baut diluat cu Pepsi, iar Prem cu apa, si ne-am culcat. O noapte agitata, probabil din cauza excesului de cofeina. Nu-i nimic, dimineata mergem la tigri !
In drum, vegetatia se schimba; verdele lasa locul galbenului si maroului. Nu intamplator sunt camile aici; Rajahstan e o zona semi-desertica, care are noroc cu musonul anual, care umple albiile putinelor ape curgatoare si aduce umezeala necesara recoltelor. Se cultiva mai mult cereale, potrivite zonei aride. Oamenii nu mananca decat foarte rar carne, inclusiv restaurantele non-vegetariene sunt rare. E plin de vaci, bivoli si, surprinzator, porci, care umbla toate libere pe unde vor - nimeni nu are dreptul sa le sileasca sa faca nimic. Niciodata nu am crezut ca o sa vad o "haita" de porci pe strada, dar iata ca aici se poate !
Drumul spre Ranthambhore e presarat cu sate pitoresti. Ne-am oprit in cateva, pentru nelipsitele poze si discutii cu satenii. Deja a devenit un tipar: oriunde mergem, atragem atentia copiilor si invariabil strangem o gloata dupa noi. Eu nu ma simteam prea bine si nu aveam energia necesara pentru a face fata agitatiei. M-am hotarat sa raman in masina si sa dorm.
Asta a mers bine in primul sat; in al doilea n-am mai reusit, fiindca m-au vazut cativa copii cu ochi ageri si au tabarat pe mine. A trebuit sa ies si sa le fac poze; Prem era in alta parte, fuma, si nimeni nu stia o boaba de engleza. Complicat - toti se asteapta sa le stii limba, si desi le faci semne ca nu intelegi, ei continua sa vorbeasca cu tine ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Mi-am dat seama ca, daca vreau sa evit aglomeratia, cea mai proasta solutie e sa stau pe loc. Sunt victima sigura. De acum, ori ma misc constant, ori ma fac invizibil. Sa verific daca incap la Igor in portbagaj...
Am ajuns in cele din urma intr-un sat mai retras, la sugestia lui Prem, care stie ca satele de la sosea au mai vazut turisti. Ne-am abatut vreo 2 km din drumul nostru si am ajuns la o asezare mica si atat de placuta incat am fi stat una-doua zile acolo. Putini oameni, sub o mie, case foarte ingrijite si curate, ce mai, semana mult cu un sat romanesc, poate de aceea ne-a si placut. Prem ne astepta la ceainaria din capatul satului; ceainariile in India au rolul birtului de la noi de la tara, insa fara alcool, doar ceai negru cu lapte. Aici Alina a invatat sa joace jocul local de carti, care nu bag mana-n foc, dar poate se numeste Do; prima carte extrasa din pachet da culoarea atu-ului, in rest se joaca la culoare si cartea mare ia mana. Daca cineva da atu, ia cartile - cam ca jocurile noastre clasice de carti. Castigatorul este cel cu cele mai multe maini
luate (cred; din nou, nu garantez fiindca nu am fost foarte atent). Jucatorul cu cele mai putine puncte dupa un numar de partide dadea cate un paharel de ceai tuturor celorlalti jucatori. Dupa cateva runde, Alina era stapana domeniului ei - a baut vreo trei ceaiuri gratis, timp in care noua, celorlalti, ni se lungisera urechile de asteptare, dar am lasat-o in voia ei, sa se bucure de un joc la care pe noi cu greu ne-ar fi putut ademeni...Si asa, incet-incet, am ajuns si in Ranthambhore. Prem glumea ca drumul a durat zece ore pentru vreo 150km - il sunase un prieten care l-a intrebat unde e. "Pe drum spre Ranthambhore". "Cum, n-ai ajuns inca ?!"
Hotelul excelent (ca de obicei), o gradina mare cat un teren de cricket. Am mai stat la o vorba si un pahar de rom indian, pe care noi l-am baut diluat cu Pepsi, iar Prem cu apa, si ne-am culcat. O noapte agitata, probabil din cauza excesului de cofeina. Nu-i nimic, dimineata mergem la tigri !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu