Ziua 20

Astazi e o zi de relaxare, cel putin pentru mine, care nu am in program altceva decat sa merg cu soferul la mecanic; asta fiindca firea mea de inginer nu ma lasa sa stau departe de piese, angrenaje si circuite prea mult, altfel risc s-o iau razna.
Restul trupei a plecat de dimineata prin oras; a ramas stabilit ca ne vedem la pranz pe undeva.
Si uite asa, l-am luat pe Igor (caruia ii place la "veterinar", fiindca a pornit bucuros si cu motorul zumzaind fericit) si l-am dus la un servis pe care-l stie Prem; deja cred ca omuletul stie toate dughenele si cotloanele din Rajahstan, dupa 20 de ani de alergatura pe aici.
Ce sa va povestesc eu despre mecanicii din India ? Atelierul arata ca o ograda, cu multe piese vechi si bucati din foste masini aruncate in gramezi dezordonate pe ici pe colo. Pamantul musteste de ulei de motor. Nu e mult spatiu - curtea e impartita pe zone: zona de masini diesel, zona de benzinare, zona de tractoare (!). Noi am ajuns in micuta zona diesel, fiindca Igor e un aristocrat si nu se amesteca cu tarancile benzinare sau, doamne fereste, cu tractoarele ! Aici baietii s-au pus pe treaba si au inceput sa demonteze rotile si amortizoarele. Acum, sa clarificam termenii.
"Amortizoarele" unei masini Ambassador sunt de fapt niste bucse de cauciuc. Cam atat, nu tu telescoape si alte complicatii. Se schimba toate cu cateva rupii si suspensiile sunt ca noi.
"S-au pus pe treaba" inseamna ca, incet ca un ardelean in vacanta, au inceput sa desfaca un surub, sa unga un ax, sa curete un rulment, dar mai ales sa glumeasca (eu, mai paranoic, pot sa jur ca pe seama mea). Nu e nici o graba intr-un servis indian - dar nu-i nimic, aici nimeni nu pare sa se grabeasca vreodata decat in trafic...
Eu am rezistat un timp (2-3 ore !), dar neintelegand nimic m-am plictisit teribil si m-am intors la hotel, insa nu oricum. Am mai bifat un mijloc de transport prin India - motocicleta ! S-a milostivit un mecanic, vazandu-ma asa rupt de realitate, si m-a dus ca vantul pana la hotel. E o experienta si asta; ca pasager te simti mic si neputincios si privesti cu un amestec de groaza si uimire cum functioneaza masinaria cumplicata care e traficul indian - masini, motociclete si scutere care claxoneaza si se opresc la cativa centimetri de picioarele tale, cu o precizie uimitoare, fiindca pana acum nu am vazut nici un accident prin aglomeratia urbana. Asta nu inseamna ca nu se intampla, insa sunt surprinzator de rare pentru dezordinea care mie, ca strain, mi se pare contraproductiva si intolerabila.
Gata cu parantezele; revenirea la hotel imi da ocazia sa ajung la zi cu jurnalul - doar eu, micul netbook si o bere Indus Pride, un fel de clona Ursus (tot sub umbrela Sab Miller - tot ce produc oamenii astia are acelasi gust, oriunde ai fi !).
Mihnea si Alina sunt imposibil de gasit, nu-si aud telefoanele, asa ca nu am incotro si trebuie sa-mi petrec timpul prin zona. Strada e plina de internet cafe-uri, insa reteaua e cazuta la toate. Un suc natural de fructe tropicale si o asteptare de jumatate de ora rezolva problema si am in sfarsit net, dar trecand prin furcile caudine: fiecare client trebuie sa se legitimeze si i se face si poza ! Ma mir ca nu a fost trecut si prin vreun detector de metale - nu m-ar fi surprins foarte mult, aici fiecare cladire publica mai mare are un scanner la intrare si personal calificat care iti verifica hainele si bagajele, deoarece teroristii pakistanezi stau intotdeauna la panda...
Au aparut si cei doi tovarasi; se pare ca si ei au incercat sa ma sune, dar nu-mi auzeam telefonul. Eu l-as fi auzit foarte bine, dar reteaua de telefonie indiana (tot Vodafone) face astfel de "glume" si nu efectueaza apelul, desi tie ti se pare ca "suna"... Nemaipomenit, mai ales ca eu nu pot trimite mesaje text decat rareori si nu pot sa sun acasa, fiindca "numarul nu este valid".
Azi Alina ne gateste pui cu cartofi. Totul e pregatit, baietii de la hotel s-au ocupat de toata aprovizionarea - avem carne, legume si iaurt. Eu am ajuns exact la timp incat sa nu trebuiasca sa fac nimic; Mihnea curata usturoi si Alina pregatea o salata. S-a rezolvat si cu mujdeiul, care noua ne placea mult insa celor din personal deloc - alte gusturi.
Ne-am asezat cu totii la masa (adica noi trei, Prem si cei doi baieti care ne-au ajutat cu pregatirile). O masa copioasa - o salata uriasa de rosii si ceapa, un bol mare de mujdei, multi cartofi piure si un pui. Noi, romanii, ne-am bucurat pe deplin de toate bucatele. Restul au cam strambat din nas la vazul carnii, insa le-au placut mult salata si cartofii, care au fost pregatiti cu totul altfel decat in bucataria indiana. Ce inseamna educatia; asa cum noua ne e greu sa traim fara carne, asa le e lor sa manance "non-veg". Nu ne mai miram ca mancarurile pe baza de pui sau capra sunt atat de rare - n-ar prea avea clienti.
Asa se termina prima zi in Jodhpur; pentru mine relaxare, pentru ceilalti alergatura, fiindca ei au cutreierat orasul ziua intreaga. Nu-mi pare rau; pentru mine sunt mai interesante suruburile si rotile dintate decat arhitectura sau bazarurile.
Si a fost seara, si a fost dimineata... ziua 21 !